Monarhie

Concertul „25 de ani de la sosirea în tara a Principesei Mostenitoare Margareta"



TVR 2 si TVR HD au transmis, pe 18 ianuarie 2015, în direct de la Ateneul Român, Concertul de gala cu ocazia aniversarii a 25 de ani de la sosirea în tara a primului membru al Familiei Regale a României, dupa 42 de absenta.
Evenimentul a avut loc exact în ziua în care s-au împlinit 25 de ani de la sosirea în România a Principesei Margareta, iar transmisiunea TVR a facut parte dintr-o suita de evenimente organizate de Televiziunea Româna pentru marcarea acestei aniversari.
Concertul Aniversar „25 de ani de la sosirea în tara a Principesei Mostenitoare Margareta" a fost sustinut de Camera Regala si Corul Filarmonicii George Enescu, sub bagheta maestrului Horia Andreescu, avându-l ca solist pe violonistul Remus Azoitei.
Programul concertului a cuprins lucrarile Zadok the Priest de George Frideric Haendel, Rapsodia româna nr. 1 de George Enescu, Rapsodia ungara nr. 2 de Franz Listz, Hora Staccato de Grigoras Dinicu, Balada de Ciprian Porumbescu, Fantezia Carmen de Franz Waxman - Boris Dubosarsky, Land of Hope and Glory de Edward Elgar si Poema Româna de George Enescu (ultima parte).
Concertul regal jubiliar a avut loc în prezenta Altetelor Lor Regale Principesa Mostenitoare Margareta, Principele Radu, Principesa Sofia, Principesa Maria, Principele Nicolae si Principele Lorenz al Belgiei. Alaturi de Familia Regala au stat 750 de invitati din tara si din strainatate.
Concertul poate fi urmarit pe TVR+, în sectiunea Ora Regelui, la http://www.tvrplus.ro//editie-ora-regelui-301426


Noua aparitie editoriala: Balcicul Reginei Maria

de Diana Mandache



Reintoarcerea la Balcic este etern legata de imaginea Reginei Maria. Noua carte prezinta drumul Reginei Maria de la Eastwell si Osborne, unde si a petrecut copilaria si adolescenta, pâna la îndragita resedinta regala de pe Coasta de Argint. Balcicul devine un fel de imago mundi, iar Tenha Yuvah reprezinta centrul lumii, fiind casa în care se reunesc personaje importante din viata Reginei si din istoria regalitatii. Despre acest nou univers regal va invit sa lecturati "Balcicul Reginei Maria", cartea pe care am publicat-o la Curtea Veche, octombrie 2014. Citind aceasta carte veti intelege mai bine paradisul faurit de Regina la Balcic atunci cand veti vizita sau revizita Tenha Yuvah-ul si gradinile sale.

detalii tehnice: cartonata, supracoperta, 204 pagini, 201 fotografii (sepia, color)


Regele Carol I al României, 1839-1914

de Radu, Principe de Hohenzollern-Veringen, în Revista Memoria

Acum nouazeci de ani, în ziua de 10 octombrie 1914, la ora cinci si treizeci de minute dimineata, se stingea din viata regele Carol I, cu diagnosticul de miocardita cronica. Acest diagnostic modern a surprins, probabil, chiar si pe medici. Va puteti lesne închipui ce curios putea parea, în acel început de secol XX, sa mori de o boala atât de putin cunoscuta si de iesita din comun (îmi amintesc povestea unui anume doctor Andrei din Ploiesti, care s-a sinucis, prin anii '20, pentru ca facuse infarct si nu stia bine ce însemna acea boala).
Astfel a fost Carol I: modern, deschizator de drumuri, creator de institutii, vizionar si om de curaj. Acest tânar, nascut sa ramâna un principe european minor, cel mult cu o frumoasa cariera militara, a construit în România, timp de 48 de ani, una din cele mai durabile dezvoltari din istoria noastra, punând în ordine institutii vitale (armata, academia, parlamentul, economia, statul) si statornicind „securitatea nationala", prin dobândirea independentei, a suveranitatii, prin flexibilizarea si întregirea instrumentului numit „stat".
Rabdatorul rege Carol, ale carui urechi au auzit multe insulte, ai carui ochi au vazut multe geamuri sparte la Palatul Regal din centrul Bucurestiului, al carui suflet s-a chinuit în fata multor manifestari mioritice ostile, a purtat cu el îndârjirea de a ramâne pe loc, desi istoricii ne confirma ca a avut cel putin de doua ori bagajele facute, de plecare. Un singur lucru cred ca nu l-a înteles Carol niciodata: tentatia ancestrala a românilor în fata sinuciderii vesele.
Regele Carol a avut norocul de a nu se fi nascut mai târziu, fiindca mi-ar veni greu sa-l vad mergând la Bruxelles, sa se bata cu indivizi impecabil îmbracati, cu mâinile adânc înfipte în buzunarele de la pantaloni, functionari carora costumele scumpe le jeneaza nonsalanta. Mi-ar fi greu sa-l vad raspunzând invitatiei la talk-show-uri, ori suflecându-si mânecile de la camasa, pentru ca verbul sa-i circule mai usor în mediul popular si agricol. El nu si-a dat niciodata jos tunica (a relaxare), nu a iertat niciodata întârzierile si nici lipsa de cuvânt (care era, si atunci, un sport national), pantofii lui nu erau niciodata prafuiti, nu a ascuns niciodata ca e principe, ca sa para egal cu ceilalti, nu s-a prefacut vulgar sau simplu, ca sa fie cuiva pe plac.
Dimpotriva, Carol I a ramas pedant si inflexibil în fata panaramei, s-a chinuit sa învete limba unei tari care l-a adoptat, a respectat o confesiune care nu era a lui, s-a legat de o geografie care nu-l aranja temperamental, s-a dedicat unei munci geopolitice migaloase si perverse, pentru care nu era facut structural si moral, a facut fata, cu stoicism, predecesorilor democratiei si ai „Academiei Catavencu", care-l numeau, în ziare si în public, „Carol cel Mic", „Domnul Hohenzollern" si „Neamtul", a privit cu rabdare la geamurile pe care studentii avangardisti i le spargeau sistematic, fiindca venea dintr-o tara care pe ei nu-i aranja din punct de vedere cultural si ideatic, a purtat barca destinului propriu, cu grija, pe albia seaca a Dâmbovitei si i-a interzis tinerei lui nepoate, Maria a României, sa iasa din palatul Cotroceni, în primii patru ani dupa venirea ei la Bucuresti, spunându-i ca prefera sa-i aduca la palat persoane care sa-i tina companie, fiindca „societatea bucuresteana este putreda". Ba chiar a fost invitat, dupa ce a dotat România cu cai ferate, sa ia locomotiva pe care a achizitionat-o si sa plece cu ea în Germania, pentru totdeauna.
Desigur, daca ar fi Carol I un personaj politic contemporan, el ar fi asociat astazi temerarilor, atipicilor, iar opera lui ar fi comparata cu cea a lui Juan Carlos al Spaniei sau (pastrând proportiile) a lui Simeon al Bulgariei. De altfel, foarte putina lume stie ca tatal lui Carol I, Karl Anton, a fost primul principe suveran devenit prim-ministru, în epoca moderna. El a fost premier al Prusiei din septembrie 1858 pâna în septembrie 1862, când i-a succedat Bismark. Mai mult, a fost aspru criticat ca a acceptat sa devina sef al unui guvern liberal. Interesant, fiul lui avea sa fie adus pe tronul României tot de un guvern liberal. Karl Anton, devenit apoi cetatean de onoare al tarii noastre, avea, dupa cum se vede, stofa de om politic temerar, lucru care s-a transmis fiului sau. Iata, deci, ca modelul bulgar de astazi a avut un precedent, acum o suta cincizeci de ani.
Este, desigur, greu de privit acum (în lumea computerului, a tinerilor elevi de la Galati care pleaca la Harvard, a CNN si a zborului de placere în cosmos, a averilor de saptesprezece miliarde de lire sterline, a razboiului privat), ca pe un lucru exceptional, ca un tânar de 27 de ani, care si-a petrecut adolescenta si primii ani ai maturitatii în razboaie si care nu avea, ca zestre personala, mai mult de un geamantan, un tata inteligent si un nume cu rezonanta europeana, sa ajunga seful unui stat tânar, sa-l conduca patruzeci si opt de ani, sa tina în frâu o societate de nestrunit, cu oameni sclipitori, flecari si simpatici; ca acest tânar avea sa trateze de la egal la egal cu marile puteri, ca avea sa navigheze cu pricepere pe mari tulburi, ca avea sa devina, el însusi, o institutie si ca familia fondata de el avea sa contribuie cu demnitate la bunul mers românesc, chiar si dupa o suta treizeci si opt de ani.
Evaluarea domniei lui Carol I se poate face si mai simplu: daca luam criteriile de baza ale UE si NATO, la o suta de ani de la domnia lui Carol, vom vedea ca, în ciuda limitarilor impuse de vremi, Carol apare surprinzator de european: fondator de institutii de baza ale statului si societatii, promotor al profesionalismului în politica si economie, strateg si reformator al fortelor armate, încurajator al puterii soft (cultura, politica externa, traditii, specific national), voce europeana prin excelenta, puterea exemplului personal, creator de institutii si de proiecte, întaritor al statului si al suveranitatii în paralel cu adaptarea la jocul regional, participant cu trupe la aliante militare continentale. Carol I a fost un favorit al Germaniei si Frantei, var al Italiei, Spaniei si Marii Britanii. Tot el a fost unul din primii ofiteri români cu studii în tari occidentale si un model de lider national, idealizat de popor fara sa fi gustat macar salam cu soia. Aplicator, la litera legii, al principiului sfânt al proprietatii private, ctitor al unui domeniu particular (Sinaia) devenit, în ani, un simbol al natiunii, în asemenea masura încât si astazi dezbaterile asupra lui sunt interminabile.
Povestea acestui modern sef de stat este contemporana, fiindca ea se bazeaza pe meritul personal. Nu erau, vremurile de început de secol XX, vremuri în care meritul personal sa influenteze prea mult destinul unui cap încoronat. Monarhia nu experimentase înca dezastrele care aveau sa o astepte imediat dupa primul razboi mondial. Pe atunci, a avea merite personale ajuta destul de mult, dar nu era o conditie sine qua non. Astazi, meritul personal joaca un rol determinant: vezi, din nou, povestea temerara, dar romantica a lui Juan Carlos de Bourbon sau a lui Simeon de Saxa-Coburg-Gotha: merit personal, plus viziune si determinare.
Ne vom fi dând noi seama ca suntem, în anumite privinte, mai anchilozati decât cei din timpurile lui Carol I? Stim noi ca el, ca si vremea lui, produceau, la nivel politic si de gândire intelectuala, materie de mai buna calitate, desi nu lucrau la computere? Va gânditi ce i s-ar întâmpla lui Carol I, daca ar trai în 2004? Nu ar fi el dat în judecata ca nu a fost destul de viteaz în 1877? Sau nu ar fi el trimis la tribunalul de la Alexandria (în Teleorman, nu în Egipt!) ca si-a ucis, cu sânge rece, trupele de rosiori, fiindca nu a aplicat corect normele moderne de tactica militara? La urma urmei, daca împaratul austro-ungar Carol este astazi contestat, în beatificarea lui de la Vatican, pentru ca a permis folosirea gazului toxic în primul razboi mondial, de ce nu i s-ar gasi si „Neamtului" vreo pagina subtire din „dosarul" lui cosmopolit si exagerat de european? În orice caz, o motiune de cenzura tot ar avea, el, „criminalul" care a ucis taranii la 1907.
Dar am putea sa privim lucrurile si din sens opus: cunoasteti multi oameni de stat sau politici contemporani care au construit patruzeci de spitale rurale? Stiti multi oameni politici, români sau de aiurea, care se pricep si la academie, si la militarie si care vorbesc si patru-cinci limbi straine, care au cunostinte economice, sunt acasa la ei în orice capitala a lumii si au familia europeana în sânge?
O dovada unica a modernitatii si a lipsei de prejudecati a regelui Carol este legea de functionare a institutiei sefului statului cunoscuta la noi sub numele de „Domeniile Coroanei". Multa lume a citat aceste domenii în ultimii cincisprezece ani, dar putini i-au înteles tâlcul. „Domeniile Coroanei", numarând câteva mii de hectare de teren agricol si forestier din întreaga tara, erau proprietatea statului român, dar erau folosite de institutia sefului statului, pentru a produce profit economic. Cu banii obtinuti se plateau salarii, se construiau scoli si spitale pentru angajati si familiile lor, se plateau pensii si cheltuieli de boala, se dadeau cadouri de Craciun si de Paste, toate acestea în folosul celor, la un moment dat, 700 de angajati ai domeniilor. Dar mare parte din profitul anual mergea la bugetul de functionare al biroului sefului statului (în speta principele suveran, iar apoi regele). De ce? Pentru ca tânarul Carol I a hotarât ca tara lui este prea saraca pentru a putea suporta, de la buget, cheltuielile legate de Coroana. Mai cunoasteti un singur exemplu, din 1866 pâna în 2004, de conceptie similara? Mai cunoasteti o singura Cancelarie a unei tari democratice, care sa nu cheltuiasca bani de la bugetul de stat, pentru a nu-l încarca cu o cheltuiala în plus? Poate ca nu sunt eu informat, dar nimeni nu a parut, în ultimii o suta cincizeci de ani, interesat de modelul românesc de democratie, patriotism si bun-simt. Poate pentru ca, între timp, tarile democratice au devenit si prospere si nu mai au nevoie de aceasta economie.
Într-o zi, i-am spus Majestatii Sale Regelui Mihai I ca, în fapt, ceea ce Principesa Margareta si cu mine am hotarât sa încercam sa facem în România, dupa 2001, nu este o modalitate de a slavi abnegatia si credinta regelui Mihai, dovedita în peste cinci decenii de exil. Am spus regelui, atunci, la Versoix, ca ceea ce facem se înscrie în legamântul trasat de Carol I. Privita din perspectiva fondatorului familiei, contributia fiecarei generatii la efortul românesc are sens. Sunt convins ca ceea ce principesa Margareta (stranepoata nepotului lui Carol I) si cu mine putem face bine pentru tara, la nivelul modest al capacitatilor noastre, este de a duce mai departe legamântul european, democratic si liberal al lui Carol I, îmbinând rolul determinant al statului si al natiunii, al traditiilor si al culturii nationale cu binefacerile deschiderilor democratice, ale globalizarii, înrudirii europene, informatiei si atotputerniciei initiativei individuale, ca expresie a libertatii.
Regalitatea este o institutie istorica europeana care, la 90 de ani de la moartea lui Carol I arata ca, în România cel putin, ea este capabila sa gaseasca modalitati noi, flexibile, creatoare, motivate si potrivite de a fi utila. Este, poate, cel mai indicat fel de a plati un tribut mostenirii lui Carol I, creator de institutii si cavaler al abnegatiei. Poate ca, daca s-ar fi nascut cu cincizeci de ani mai târziu si ar fi ales o alta tara, Carol ar fi fost un om de stat tot atât de apreciat ca Wilson sau Adenauer. Iar daca nu ar fi purtat coroana, ar fi fost, aproape sigur, un mare om politic, pur si simplu.
El nu a fost român: el a devenit si a ramas un mare român. Preceptorul lui îi spunea ca trebuie sa se comporte mereu „ca si cum si-ar cere scuze ca s-a nascut principe". Era tot un fel de a spune ca meritul personal e mai important, în destinul propriu, decât numele cu care te-ai nascut.
La 5.30 dimineata, în ziua de 10 octombrie 1914, „regele Carol I, întemeietorul regatului român, a încetat din vieata, la Castelul Peles". Toate acestea s-au întamplat acum nouazeci de ani. Daca te gândesti ca senatorul Paleologu sau profesorul Djuvara au peste optzeci si cinci de ani, cât de aproape de noi este, totusi, toamna lui 1914, când cel mai scurt secol începea. Si astazi traim un timp istoric: noi suntem contemporanii încheierii, la 1989, a celui mai scurt secol. Si mai suntem contemporanii unuia din momentele care au schimbat soarta româneasca, în perspectiva transatlantica: 11 septembrie 2001.
„Revista Infanteriei" din octombrie 1914 îndemna: „plângeti, români din toate partile; descoperiti-va, îngenuncheati si plângeti lacrimi fierbinti". Adevarul este ca plânsul, de la Caragiale si pâna astazi, nu a fost utilizat convingator, ca instrument de modelare a societatii românesti. Nu, mai ales nu ar trebui ca românii sa plânga, dupa 90 de ani. Ar fi suficient daca, aducându-si aminte de experienta regelui Carol, s-ar convinge de câteva evidente:

- a nu-ti pierde cumpatul, a fi muncitor, întelept si a avea darul de a fi lider ajuta la ceva;
- este mai comod sa fii cinstit si coerent decât corupt si confuz;
- se poate face bine, pe pamânt românesc, timp de 48 de ani, neîntrerupt;
- nici pe Ferdinand I si nici pe Mihai I nu i-a ajutat prea mult, în munca lor, faptul ca predecesorii lor au fost figuri legendare; ei au trebuit sa câstige de la început, din temelii, aprecierea si iubirea alor lor;
- poti supravietui în România, european fiind, timp de aproape jumatate de deceniu, chiar în vremuri incerte;
- sufletul si spiritul românesc sunt, adesea, mai subtile si mai flexibile decât reprezentantii de frunte ai spiritului si sufletului românesc;
- rabdarea de o jumatate de secol a lui Carol I, adaugata la rabdarea de o jumatate de secol a lui Mihai I arata ca Familia Regala a României este o institutie cu rabdare seculara si care are domiciliu stabil în istoria României;
- Palatul Elisabeta, redevenit camin al Familiei Regale, are o perspectiva si un înteles care nu priveste catre anul 1947, ci catre anul 1866;
- Carol I a fost multiplu campion olimpic la proba de regalitate;
- unui campion olimpic i se pune statuia la locul ei.

Din aceste motive, îndemn pe cititorii adolescenti ai rândurilor mele sa nu tina minte comemorarea de azi (nouazeci de ani de la moarte), care este imaginea unei încheieri. Îi rog pe tineri sa se gândeasca, mai degraba, la celebrarea, în anul 2006, a o suta patruzeci de ani de la fondarea Familiei Regale române. Acea sarbatoare va fi, de departe, mai potrivita cu legamântul lui Carol I, fiindca ea este întruchiparea unui început european.


Topul familiilor regale europene: Cei mai bogati si cei mai saraci

de Alin Ionescu

Monarhiile Europei nu sunt neaparat cele mai bogate ale lumii - primele locuri in lume fiind ocupate de familiile regale din Orientul Mijlociu - insa nu se descurca prea rau nici ele.

Cu toate ca deseori regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii este data de exemplu drept monarh bogat - cu o avere de 295 de milioane de lire sterline -, in Europa sunt si monarhi mai bogati. The Daily Mail a intocmit o lista a celor mai bogati si celor mai saraci monarhi europeni.

Cea mai bogata casa regala - Lichtenstein

Dinastia ce conduce Lichtenstein are o avere estimata la 4,9 miliarde de lire sterline si este de departe cea mai bogata din Europa. Aproape intreaga avere a familiei provine din activitatea bancara, cu toate ca exista si proprietati imobiliare si o vasta colectie de arta.
Majoritatea familiei regale este implicata in activitatea bancara, intrucat activitatea casei regale nu este finantata de contribuabili.

Cea mai scumpa casa regala - Olanda

Desi nu este mare, familia regala a Olandei este scumpa - contribuabilii platesc aproximativ 31 de milioane de lire sterline pe an pentru a o intretine. Alocatiile anuale ale regelui Willem-Alexander si reginei Maxima ajung pe la 5,4 milioane de lire sterline pe an, iar costul vizitelor oficiale la 20 de milioane.
Familia regala a Olandei are si o avere de aproximativ 131 de milioane de lire sterline, majoritatea banilor fiind obtinuti din actiunile detinute la compania petroliera Shell.

Cel mai mare palat - Spania

Palacio Real din Madrid este cea mai mare resedinta regala din Europa, cu 3.418 camere. Comparativ, Palatul Buckingham are 722 de incaperi.
Palacio Real este folosit acum pentru evenimente si familia regala locuieste in palatul Zarzuela, din afara Madridului, un imobil care nu duce nici el lipsa de camere.
Familia regala a Spaniei este printre cele mai sarace din Europa, cu o avere de doar 3,2 milioane de lire sterline. Regele are un salariu anual de 107.000 de lire sterline si un buget pentru cheltuieli de 116.000 de lire.

Cea mai saraca dinastie - Norvegia

Regele Harald al V-lea al Norvegiei ar fi cel mai sarac rege al Europei, cu o avere de "doar" opt milioane de lire sterline. Activitatea casei regale este insa finantata anual de Guvernul norvegian cu 12 milioane de lire sterline.

Cea mai bogata din Scandinavia - Suedia

Familia regala suedeza este cea mai bogata dn Scandinavia si a cincea cea mai bogata din Europa, cu o avere de 27,5 milioane de lire sterline. Familia are in folosinta 11 palate in Suedia si detine cateva proprietati, printre care si resedinta de vara de pe insula Oland.

Cel mai bogat print - Monaco

In pofida faptului ca se afla la carma uneia din cele mai mici tari, printul Albert al II-lea de Monaco este unul din cei mai bogati monarhi, cu o avere de 650 de milioane de lire sterline. Pe langa Palais Princier, Albert mai detine si o patrime din terenul statului sau si mai multe proprietati in Franta, o colectie de masini de epoca, una de timbre si actiuni intr-o statiune turistica.
Mostenitorul acestei averi este printul Jacques Honore Rainier, care are o luna si care va deveni print de Monaco la decesul tatalui sau. El va imparti insa averea cu sora sa geamana Gabriella Therese Marie, precum si cu copiii ilegitimi ai lui Albert, Jazmin Grace Grimaldi si Alexandre Coste.

Cel mai bogat print fara tara - Thurn und Taxis

Albert, al 12-lea print de Thurn si Taxis, este cel mai bogat print fara tara, cu o avere de doua miliarde de lire sterline.
In varsta de 31 de ani, el controleaza averea familiei de la varsta de 21 de ani - este vorba despre palatul familiei, Schloss Emmeram, o vasta colectie de arta, o companie de tehnologie si 30.000 de hectare de padure in Germania.

0 comments:

Trimiteți un comentariu