Pagini de jurnal. Autor: Herman Victorov

DIN VIATA UNUI OM OARECARE.  Pagini de jurnal. Autor: Herman Victorov
de Stefan Dumitrescu, membru al Uniunii Scriitorilor



Daca nu exista termenul de literatura grea în critica si teoria literara, asa cum este deja încetatenita notiunea de „muzica grea" în muzicologie si în limbajul melomanilor, el trebuie introdus.  Romanele lui Dostoievski, ale lui Tolstoi, ale lui Thomas Mann, dramaturgii  Greciei Antice, Euripide, Sofocle, pentru ca abordeaza profunzimile problematicii fenomenului uman, temele grele, grave, dureroase  ale existentei umane, ale  gândiri  si simtirii omenesti, în modul cel mai direct, explicit, fac parte din aceasta literatura pe care noi o numim literatura grea.

     Ei bine, romanul d-ui  Herman Victorov,  „DIN VIATA UNUI OM OARECARE. PAGINI DE JURNAL" (aparut la editura Meaple Red Publishing House. TORONTO 2012)  face parte din aceasta categorie a operelor literare care abordeaza marile teme ale  existentei si ale literaturii, cum ar fi aceea de Destin, de Moarte, de Viata, de Încercare teribila prin care trece fiinta umana, de Optiune existentiala, de Înfruntare continua a unui Destin  necrutator, care te-a condamnat la  înfrângere si la umilinta, de Fericire si de Suferinta.

     În timp ce lecturam  cartea,  pe care nu puteam s-o las din mâna iar pe de alta parte trebuia sa ne oprim dupa fiecare povestire sau întâmplare evocata, pentru ca  romanul acesta este „greu de asimilat", este dens, profund, ma gândeam sa gasesc  acea „poarta" prin care sa patrund în universul  romanului, acele motivele epico-filozofice ale cartii, care într-o opera literara de valoare comunica, rezoneaza între ele, facând ca romanul sa fie viu, plin de viata, sa aiba unitate…Cartea se citeste  nu ca  o lectura usoara, ci ca o carte existentiala,  de filozofie, mesajul romanului are mai multe nivele semantice, el trebuie descifrat,  interpretat, decodificat.  În timp ce meditam la motivele epico-filozofice ale  cartii în vederea   Interpretarii, a  scrierii cronicii literare, ajuns la  povestirea în care autorul  reda întâlnirea cu marea artista Maria Tanase, am avut ca o revelatia Ideea ca Romanul este în primul rând  un  Roman al Întâlnirii.  Conceptul acesta de „Întâlnire" ca motiv  fundamental  îl gasim în putine opere literare, chiar în acelea mai mari. Nici Filozofia nu a facut din el un concept central, desi Lumea, Existenta este rezultatul  unei infinitati de întâlniri, de conexiuni, fara de care Omul nu ar mai fi un Întreg viu, Civilizatia umana nu ar mai fi  un  Organism viu, Viata nu ar mai fi existat, Istoria etc. Povestirea aceasta ar putea fi privita  ca o povestire de sine statatoare, în  sine, iar în cazul acesta ar fi o povestire interesanta, scrisa cu verva si cu dragoste de  personajul-autor.  Cum ea se integreaza ca o caramida esentiala în corpul unei Constructii mai mari, ca o celula într-un Organism, întâmplarea povestita de autorul-personaj, capata o extensiune de sens si devine deodata o Revelatie sau o Parabola.

     Unul din marile merite ale acestei carti este ca  prin  întâmplarile povestire, prin  întrebarile pe care le pune constiintei umane, romanul te pune în situatia de a fi tot timpul în comunicare cu autorul si   personajul central al cartii. Lecturând povestirile te pomenesti dupa o pagina sau dupa  o întâmplare povestita de autor cazând pe gânduri, meditând asupra a ceea ce se întâmpla în carte, dar si asupra destinului tau, a întâmplarilor din viata ta…Putine carti îl obliga pe cititor sa mediteze asupra vietii lui,  asupra vietii oamenilor, asupra destinului,  ca acest roman.

     Am staruit asupra întâlnirii dintre tânarul Victorov si Maria Tanase pentru ca aceasta întâlnire este, cum spuneam, poarta prin care patrundem în  universul romanesc al unei mari carti, un univers imens,  si cu aceasta întâlnire scriitorul intra într-un tipar mitologic, pe calea  Destinului sau de Învingator care  trebuie sa treaca prin multe Încercari, în acceptiunea pe care o dadeau anticii Destinului, format la rândul lui dintr-o infinitate de întâlniri, multe incredibile.  Cartea  fiind ea însasi o Mare Întâlnire.  O întâlnire a zeci de personaje, de idei, de motive literar-filozofice, toate adunate într-o Lume. Am ajuns astfel la esenta acestei carti,  cartea este o Mare întâlnire, o întâlnire de elemente, de oameni, de evenimente, de  gânduri, de sentimente, de întâmplari miraculoase, care comunica între ele, formând  un  cosmos, un univers romanesc bogat, profund,  vast,  impunator, tragic…

     Un univers romanesc care se întinde pe o perioada istorica mare, din copilaria  autorului, anii 1930-40,   pe care doar o schiteaza, al carui tablou este creionat din câteva linii subtiri si tuse calde, pâna în  prezent, când dl Victorov  a ajuns la senectute si îsi duce viata linistita de pensionar întelept. Dupa ce  si-a împlinit destinul de fiinta umana Învingatoare, care a  realizat lucruri mari în viata, care a facut mult bine semenilor sai, si care  acum, la vârsta de 80 de ani,  s-a apucat sa-si scrie nu memoriile, ci jurnalul,  zice dânsul, adica romanul de fata,  cum îl numim noi, intitulat  subtil „ Din viata unui om oarecare".

Dl Victorov nu staruie  asupra copilariei,  îl vedem pe copilul  Herman  ca prin ceata, îl vedem pe bunicul scriitorului, un om întelept,  (tipologia batrânului evreu întelept) care-o sfatuieste pe mama autorului  sa cultive pamântul din spatele casei pentru ca întotdeauna dupa razboi vine un an de seceta.

Prozatorul Herman Victorov creioneaza vag  „seceta din 46". Cum a  ramas ea în memoria populara. Îi vedem  pe bunicul si pe mama autorului, o femeie harnica si buna la suflet sapând  ogorul din spatele casei, prasind…Si har Domnului ca datorita  sfatului bunicului si harniciei mamei si a copiilor familia a scapat  de foamete. În vara aceea  bucatele  pe care le daduse ogorul muncit au fost îndestulatoare ca sa-i ajute sa treaca peste momentul acesta de cumpana.

      Portretul bunicului se încheaga asemenea unei „nazariri", alcatuit din liniile de abur ale memoriei. Iata cum îl evoca scriitorul pe bunicul lui întelept:  „M-am calauzit în viata dupa ceea ce-mi spunea  bunicul meu, zeida, evreu religios care se ducea la sinagoga dimineata si seara. „Ura este un sentiment criminal si multe crime s-au comis din ura. Ura porneste oamenii unii împotriva altora. Daca urasti cel care sufera cele mai mult esti tu, cel pe care îl urasti ori nu stie, ori nu-i pasa". (finalul povestirii „Ion si Nicolae Taranu", pag 383). Dupa cum vedem imaginea bunicul este mai mult un portret moral si spiritual. Întelepte vorbele batrânului,  care au rodit din plin în sufletul nepotului.

     Portretele parintilor sunt, cum am spus, morale, spirituale,  fara detalii fizice, care sa ne  redea imaginea lor concreta, fizica. Lipsesc notatiile anatomice, descrieri ale chipului sau ale vestimentatiei, care abunda în cazul Mariei Tanase, ca sa fie redata în schimb cu tusa groasa, apasata, impresionanta, imaginea lor morala. Vedem astfel un tata nu dur, dar realist si grijuliu, întelegator cu sotia lui. Si vedeam o mama harnica, miloasa, generoasa, care îsi ajuta semenii chiar cu riscul de a-si lasa familia fara hrana. Este credincioasa si în  strafundul fiintei ei este convinsa ca menirea omului pe lume este sa faca bine. În anul acela al foamei ea este de fapt o salvatoare de vieti omenesti, ea face bine senilor sai, sacrificându-?i familia.  Ce este mai frumos, mai pe placul lui Dumnezeu si  mai nobil  pe lume decât sa fii ca ea !

Dar unde  începe romanul  „Din viata unui om oarecare" ?   de când începe sa se nasca universul romanesc al cartii ? Un raspuns ar fi cu primele amintiri despre copilarie…evocate mai sus.  Dar un raspuns mai aproape de adevar ar fi acesta…Ca aceasta carte, si universul românesc încep sa se nasca o data cu prima mare înfrângere, durere a  personajului central al cartii.  Adolescentul  Herman Victorov, un tânar  dotat ca intelect si ca fizic, a visat sa  devina aviator…Pentru ca avea zborul  în subconstientul lui, în  profunzimea fiintei lui. Motivul zborului pe care îl gasim în folclorul românesc, pe care îl gasim la Brâncu?i, pe care-l exprima Pasarile lui Brâncusi, pe care îl avea de la  stramosii lui evrei. Si pe care poporul român îl are în subconstientul sau. Motivul zborului care te duce cu un  pas mai departe la ideea setei de absolut…De altfel setea de perfectiune si de a se depasi mereu este coloana vertebrala a spiritului, a psihicului fiintei umane numita pe pamânt Herman Victorov.

     Asadar  destinul  d-lui Herman Victorov era acela de a fi   ofiter de aviatie, asemenea lui Saint de Exupery, de a  pluti în înaltul cerului,  de a fi asemenea Albatrosului lui Baudelaire, regele Înaltului, al cerului. El ar fi putut sa fie toata viata Icar care troneaza în  înaltimile ceresti, care este  deasupra lumii, a efemerului, a nimicniciei umane, simbolul Absolutului. Acest destin îi este frânt brusc. Este dat afara din Scoala de ofiteri de aviatie.  Pentru tânarul  Herman Victorov este o drama teribila: „Este devastator pentru un tânar de 22 de ani sa îsi vada distrus visul. Timpul parca s-a oprit, când am fost dat afara din armata. O perioada, am fost deprimat, nu am vrut sa vad pe nimeni. Închis în casa nu raspundeam la telefon. Doar mama avea un statut privilegiat"  (Ludmila", pag 328)

     Ei bine, din acest moment al fracturii vietii tânarului Herman Victorov credem noi ca începe Marele destin al lui, Destinul fiind marele personaj al acestei carti. Tânarul  Herman Victorov,  cazut  din  slavile cerului pe  podeaua acestei lumi cenusii, pline de noroi, periculoasa, nu are deloc soarta Albatrosului…Nu se târaste asemenea Albatrosului, nici nu moare asemenea miticului Icar, marinarii acestei vieti nu se vor juca de acum încolo cu el distrându-se. Personajul principal al cartii îsi priveste în fata viata, priveste în fata realitatea si pentru ca este un  îndragostit de motoare, va merge pe santiere. Unde va lucra cot la cot cu muncitorii,  fiind muncitor, maistru,  facând  lucrari de mare  tehnicitate. La un moment dat autorul  are aceasta marturisire, au fost oameni care  l-ar fi matrasit, am avut noroc ca au avut nevoie de mine. Lucrul acesta a fost salvator. Fara norocul acesta de a fi un om îndragostit de tehnica, de a-i place munca, de a  fi un bun specialist si de a fi necesar, de avea nevoie Sefii lui de  el tocmai pentru ca era un specialist de clasa nu stim cum ar fi aratat destinul eroului cartii.

     Autorul este un scriitor dotat, un scriitor complet pentru ca este un reporter  cu o perceptie  vie a realitatii, pipaind si mirosind locurile în care traieste, pe care le bate cu pasul, cu toata profunzimea sufletului, este  un povestitor înnascut (de altfel romanul acesta  s-a nascut din talentul de povestitor, caci povestirile sale  sunt rodul evocarilor  povestite) cu un simt uimitor de rapid, de  spontan al dialogului.

Povestitorul Herman Victorov simte nevoia profunda si imperioasa sa reînvie acele locuri, momentele de viata traite cu muncitorii seara dupa ce veneau de la lucru, când sufletul lui se umplea de bucurie, sa reînvie oamenii minunati pe care i-a cunoscut si de care îsi aduce aminte cu bucurie…De aceea apeleaza în mod instinctiv la tehnicile  naratorului popular, pe care le-a asimilat în anii formatiei sale. Dintr-o astfel de nevoie profunda, grava, de a reînvia  tineretea, de a reînvia acela vremuri si acele locuri, când el si sotia, si tovarasii de munca erau tineri si construiau megalitice, dintr-o sete spirituala atavica a reînvierii tineretii,  vietii, a reînvierii  realitatilor si a momentelor frumoase pe care le-a trait simte autorul nevoia sa povesteasca. Asa cum doineau oamenii altadata…

       M-am întrebat de multe ori dupa lectura cartii de unde a venit forta, taria omului Herman Victorov, mare?ia destinului sau, si de unde vine capacitatea lui extraordinara de a recrea evenimentele, întâmplarile dramatice prin care a trecut,  lumea în care a trait, de a-i evoca atât de viu, de veridic pe oamenii  cu care a lucrat, altfel spus de unde vine forta talentului sau ?  Un prim raspuns este acestea: „Gândul îmi era la oamenii mei. Stiam ca nu ieseau la suprafata în timpul pauzei de prânz si eram îngrozit. M-am uitat în jur si nu i-am vazut pe niciunul. Am luat hotarârea sa cobor în centrala. Am încercat sa folosesc scara de acces, dar era acoperita cu pamânt si piatra, iar apa continua sa curga". ( Inundatia, pag 19.)

   Spuneam ca romanul d-lui Victorov „ Din viata unui om oarecare", este construit  din povestiri care  redau momente din viata autorului, axate pe o întâmplare, pe un eveniment,  sau pe   un personaj,  toate aceste povestiri  dupa lectura comunicând între ele se întrepatrund  si creeaza  un Întreg  Organic, viu,  axat pe un fir epic care reda traiectoria, povestea unui destin uman. De aici impresia si sentimentul lectorului ca povestirile acestea alcatuiesc un roman!

      Iata  înca o data dragostea, admiratia si omenia  autorului pentru oamenii si locurile dragi, cum se întoarce acasa, în timp, sa-i reînvie pe vechii lui tovarasi: „Traiesc momente de emotie când îmi aduc aminte de oamenii mei de pe santier. Ma întreb, câ?i dintre ei mai traiesc, cum se descurca cei care mai sunt în viata ? Au cele necesare pentru traiul zilnic ? M-a ajutat Dumnezeu sa lucrez si în alte tari, sa vad conditiile pe care le au oamenii care muncesc pe diferite santiere ale lumii. În comparatie cu multi dintre ei, viata oamenilor de pe santierele României a fost plina de greutati. De aceea îi admir si îi pretuiesc si mai mult. Tineri sau vârstnici, muncitori sau maistri si ingineri, ca niste soldati în transee, cinstit si fara vorbe de prisos, ne-am facu datoria fata de noi însine si fata de tara. Rezultatele se pot vedea în frumoasele baraje si centrale de la Bicaz, Vidraru, Portile de Fier, în lumina din casele fiecarui român. Sa ne ajute  si binecuvânteze Domnul pe fiecare dintre noi si neamul nostru românesc" („Povestea celor patru frati", pag 31.)

     Fie ca  Domnul sa-i binecuvânteze pe toti Mesterii Manole,  care au fost cu zecile de mii, cei care au ridicat constructiile megalitice de pe  râurile noastre care ne dau astazi lumina. Ma înclin si eu în fata lor !"

      Nu cunoastem un  alt autor  de roman din literatura româna care sa pretuiasca si iubeasca atât de mult  pamântul,  neamul  si oamenii acestei tari: „De aceea îi admir si îi pretuiesc si mai mult. Tineri sau vârstnici, muncitori sau maistri si ingineri, ca niste soldati în transee, cinstit si fara vorbe de prisos, ne-am facu datoria fata de noi însine si fata de tara". Domnul Victorov, care este evreu, ne da noua, românilor, o lectie de patriotism admirabila. Numai sa fim noi capabili sa învatam din aceasta  Mare Lectie.

0 comments:

Trimiteți un comentariu