Iadul de gen feminin



Mame, sotii, fiice ale unor detinuti politic sau femei având amprenta de „dusmana a poporului" pusa dupa regulile absurde ale regimului comunist au fost închise ani grei în temnitele comuniste. Va prezentam câteva din marturisirile femeilor care au suportat tortura, nesomnul, frigul, foamea pentru ca au ales sa stea drepte în fata unui regim care le voia în genunchi.

Nascuta în 1912, Elisabeta Rizea, „eroina de la Nucsoara" a sprijinit, împreuna cu sotul ei, gruparea anticomunista condusa de comandantul Arsenescu. Numita „dusman al poporului", ea a fost închisa, torturata, plimbata prin temnitele de la Jilava sau Mislea. A suportat 12 ani de puscarie, având mereu o vorba, chiar si când era batuta peste stomac de capitanul Cârnu sau când i s-au strâmbat picioarele si degetele de la mâini: „Pâna mor, eu tot asa lupt".

Nu si-a tradat familia si nici pe ceilalti partizani, iar dupa ce a fost prima data eliberata din închisoare, dupa ce a fost eliberata, a continuat sa-i ajute, stiind ca este urmarita de Securitate. A ramas sub supravegherea permanenta a organelor comuniste pâna la caderea regimului. În 1992, povestea Elisabetei Rizea a fost prezentata în emisiunea „Memorialul durerii", devenind de atunci un simbol al rezistentei anticomuniste. S-a stins din viata la 6 octombrie 2003, într-un spital din Pitesti.

  „Când m-a batut cel mai rau Cârnu (n.r. capitanul Cârnu Ion, Securitate), m-a dus la militie, într-o camera. A tras o masa. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. (...) Si a tras Cârnu un scaun lânga masa, m-a legat cu mâinile la spate dupa spatar, cu frânghie, asa, dupa aia a suit scaunul pe alt scaun si a urcat scaunele pe masa si mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Si era un lant si a bagat lantul aici, dupa frânghie, cum eram legata la mâini.

Si mi-a fost frica ca atunci eram si eu grasuta, nu prea tare, dar nu eram sluta ca acum, si stam si tipam si spuneam: «Domnule, împuscati-ma, taiati-mi capu', scoateti-mi ochii, taiati-mi limba, nu stiu de ei, nu ma întrebati, ca nu stiu! Nu ma chinuiti, nu ma lasati fara mâini, mai bine împuscati-ma!». (...)

Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coada, mi-a dezlegat parul si m-a lasat numa-n mâini. Da' pai tot nu i-am vândut... Si dupa aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o caldare de apa pa soba acolo si a muiat un sac în apa, l-a stors, mi-a luat fota aia dupa mine si-a pus sacul asa, peste mine. Si a bagat pe mâna dreapta un d-ala da cauciuc, asa, cu snur, si m-a facut toata numai dungi groase cât mâna. Cum ziceti sa-l iert? Nu pot! M-a dus patru soldati acasa. (...) M-a dus si m-a pus în pat. Am stat zece zile acasa. Mai ramasese la ochi, aici, ca cum dai cu ceva, asa, oleaca de vânataie. Da aici în jos eram dungi si niagra ca bluza. Si dungi facuta, dungi cât mâna. Ce sa fac? Am rabdat. Am rabdat." (Din volumul Elisabeta Rizea - Povestea Elisabetei Rizea, editie îngrijita de Irina Nicolau si Theodor Nitu, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993)

3000 de zile singura în închisorile comuniste
„Sunt condamnata la 12 ani închisoare. Procesul a durat 6 zile. Ancheta — cinci ani. Deci, am executat pâna azi, cinci ani de închisoare. Singura. Intr-o celula de 5 metri patrati, 1827 de zile. Singura, 43 848 de ore. Într-o celula unde fiecare ora are, inexorabil, 60 de minute, fiecare minut, 60 de secunde. Una, doua, trei, patru, cinci secunde, sase, sapte, opt, noua, zece secunde, o mie de secunde, o suta de mii de secunde. Am trait singura, în celula, 157 852 800 de secunde de singuratate si de frica. E un lucru care nu se spune, se urla! Ma condamna sa mai traiesc înca 220 838 400 de secunde. Sa mai traiesc atâtea secunde sau sa mor din atâtea secunde", a scris Lena Constante în cartea sa de memorii „Evadarea tacuta. 3000 de zile singura în închisorile din România"  (în 1992), publicata, mai întâi, în limba franceza, în 1990, L'Évasion silencieuse.

Lena Constante (1909-2005), a fost o artista româna, fiica scriitorului si ziaristului de origine aromâna Constantin Constante si a Julietei. S-a implict în fondarea la Bucuresti a teatrului de marionete, care, ulterior, a devenit, în 1949, Teatrul Tandarica, unde a colaborat ca scenograf cu Elena Patrascanu.

Relatiile apropiate cu familia Patrascanu au dus la arestarea ei si a lui Harry Brauner (1908 – 1988), folclorist, fratele pictorului suprarealist francez Victor Brauner, cu care s-a casatorit în 1963, abia dupa ce va iesi din închisoare.  Este acuzata de „crima de înalta tradare" si condamnata la 12 ani de închisoare. A stat în detentie la închisorile pentru femei de la Miercurea Ciuc, la „Malmaison", Dumbraveni si Rahova. În 1962 a fost eliberata si, odata cu rejudecarea procesului Patrascanu în 1968, reabilitata.

    A 25-a, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, a 44-a zi de detentie — 1 martie 1950. Douazeci de zile. Toate la fel. Cum sa le pot deosebi? O tortura lunga si sadica. Cu câteva puncte culminante. Douazeci de zile de mers obligatoriu si aproape permanent. În limbajul lor, «manej». Numai cel care, la tara, a vazut un cal costeliv rotindu-se la nesfârsit împrejurul tarusului, va putea, oarecum, sa ma înteleaga.

„Când am iesit din închisoare, în 1961, Uniunea Artistilor Plastici nu a acceptat sa fac pictura. Un fost detinut politic nu avea voie sa expuna. Dupa multe interventii mi s-a dat voie sa lucrez artizanat. La început am facut papusi. Studiasem etnografie, asa ca am trecut repede catre arta populara. Într-o excursie de numai câteva zile pe care am facut-o la Hunedoara, în Tara Padurenilor, am avut norocul sa vad un târg, adica femei si barbati îmbracati în superbe costume populare. Am întrebat ce se întâmpla cu aceste costume atunci când se rup si raspunsul m-a impresionat. Hainele erau aruncate sau folosite drept cârpe de spalat pe jos. Le-am dat adresa mea si i-am rugat sa mi le trimita, la schimb cu orice altceva. Am adunat vreo 12 ani aceste petice ca sa ma pot apuca de lucru pentru tapiseriile mele. Si atunci, fara nici un motiv, autoritatile m-au acuzat ca distrug folclorul."

„Cantacuzino, ia-ti boarfele si misca!"
Cunoscuta în lumea literara cu pseudonimul Oana Orlea, Maria-Ioana Cantacuzino, acesta fiind numele sau real, a fost fiica celebrului aviator Constantin (Bâzu) Cantacuzino si Ancai Cantacuzino (înainte de casatorie – Diamandi) si nepoata lui George Enescu si a Marucai Cantacuzino.

Nascuta si crescuta într-o familie aristocrata, Oana Orlea a simtit pe propria-i piele, înca din perioada adolescentei, teroarea anchetelor si mizeria din închisorile comuniste. În anul 1952, pe când era eleva în clasa a X-a, a fost arestata si condamnata la patru ani de închisoare, sub acuzatia de complot si actiune subversiva împotriva statului (constând în distribuirea unor manifeste anticomuniste). Dupa o detentie de doi ani si unsprezece luni în mai multe penitenciare - Vacaresti, Jilava, Ghencea,Târgsor, Mislea etc.-, a fost eliberata la interventia bunicului ei, compozitorul George Enescu, care, aflat în strainatate, spunea ca nu se va întoarce în tara atâta timp cât nepoata lui este în închisoare.

În 1960, a fost rearestata în legatura cu un atac ce avusese loc în urma cu un an, asupra unui furgon al Bancii Nationale din Capitala, cunoscut sub numele de „operatiunea Ioanid", unde este retinuta vreme de doua luni.

Despre întreaga experienta carcerala Oana Orlea a vorbit 40 de ani mai târziu. Într-un interviu destul de lung acordat poetei Mariana Marin si publicat, într-o prima editie, în 1991, apoi retiparit peste mai bine de 15 ani în cartea „Cantacuzino, ia-ti boarfele si misca!", nepoata renumitului compozitor român a rememorat, cu luciditate si sinceritate, fapte, trairi, suferinte, a vorbit despre oameni si întâmplari din cei trei ani de detentie, în care a fost mutata de 13 ori de la o închisoare la alta.

    „Nu-mi amintesc de numarul de palme pe care le-am încasat – o nimica toata fata de ce li s-a facut altora -, dar trebuie sa pomenesc de faimoasele catuse care se strâng si se tot strâng, dupa nevoie. Mi-au rasucit bratele la spate si mi-au pus catusele deasupra cotului. Bratele fiind mult trase înapoi, plamânii sunt comprimati, capacitatea toracica redusa, respiri prost. Si se strâng. Foarte tare. Vine un moment când nu mai simti mare lucru. Bratul se umfla, se învineteste, catusa se înfunda. Când se scot si sângele navaleste, durerea este îngrozitoare. Se pare ca unii au stat cu ele câte o zi-doua ; eu, doar vreo doua ore si am avut semne mai multe saptamâni."

O alta întâmplare mai putin placuta petrecuta tot la închisoarea Ghencea avea însa sa se încheie cu un final amuzant. Chiar înainte ca una dintre detinute, zisa „Bulgaras de Aur", sa se elibereze, si care fusese de acord sa primeasca din partea „colegelor" mesaje catre rudele de-afara, este denuntata. Toate detinutele sunt apoi anchetate.

„E un episod de care îmi place sa-mi amintesc. « Îmi place » e un fel de a spune… Noi toate, cele care trimiseseram mesajele, am fost în ancheta, la poarta, în birouri. Ofiterul Craciun stia sa dozeze brutalitatea cu o aparenta « umanitate » (…) M-am trezit în biroul lui, asezata la o masa. Aveam în mâna un toc de penita, înaintea mea o calimara si patratica de cârpa cu mesajul, scris – habar n-am de ce – în frantuzeste. Poate dintr-o secreta si multvinovata dorinta de «încifrare» .Trebuia sa traduc ce scrisesem. Am început imediat sa însir fel de fel de aiureli. Îmi amintesc perfect de prima fraza: «Draga mama, gândul meu se îndrepta catre tine si dorul zboara… »Tot însirând, îmi bateam capul cum sa nu dau în vileag micile noastre smecherii legate de primirea pachetelor. (...) Ma cam lalaiam. Craciun s-a pus pe înjurat. Si, Dumnezeule, în biroul acela cenusiu si trist, de sub un dulap-clasor a iesit un soarece. Zâna cea buna, poate! Locotenentul Craciun si un alt ofiter care ma tot ameninta cu o vâna de bou s-au repezit la vânatoare. Tipau ca niste muieri isterice si topaiau prin încapere, clasoarele se clatinau... Mi-am zis ca nu trebuie sa pierd momentul si am rasturnat calimara peste cârpa. S-a facut albastra... Soarecele n-a fost prins, cerneala se scurgea prin tot biroul. Eram foarte multumita de mine."

„Am cântat «Oda Bucuriei» când a murit Stalin"

Micaela Ghitescu a facut trei ani de închisoare politica, fiind condamnata în celebrul „lot francez", format din eleve si profesoare de la Liceul Francez din Bucuresti. Este fiica unui mare chirurg interbelic, una dintre cele mai respectate traducatoare din România (din cinci limbi!) si unul dintre putinii oameni care se încapatâneaza sa nu lase sa moara „Memoria (revista gândirii arestate)", al carei redactor-sef este de peste 11 ani.

În cartea sa de memorii „Între uitare si memorie", publicata în 2012, Micaela Ghitescu povesteste cum a primit în închisoare vestea mortii lui Stalin.

    În ancheta propriu-zisa, un moment mai amuzant, sa-i zisem, a fost în marte '53, când într-o zi am vazut ca gardienii de pe sala încep sa închisa oberlihturile si sa fie o oarecare agitatie si s-au auzit clopote de biserici si pâna la urma prin modul de comunicare, prin Morse, prin perete, am aflat ca a murit Stalin si atunci nu stiu de unde, din ce celula, a izbucnit, prin fluierat, ca nu puteam cânta bineînteles, «Oda Bucuriei», care se prelua din celula în celula. Paznicii erau înnebuniti, eu nu recunosteau ce anume este, dar au auzit deodata fluierarul, adica un mod de a comunica între celule.

Mariuca Vulcanescu, în acelasi pat cu prostituatele de la Crucea de Piatra
„Sa nu ne razbunati, dar sa nu ne uitati!" ar fi fost ultimele cuvinte ale lui Mircea Vulcanescu. Filosoful si economistul statuse timp de sase ani în puscariile comuniste, fiind arestat în 1946 în lotul al doilea al fostilor membri din guvernul Antonescu, acuzat de crime de razboi. A fost permanent torturat si chinuit în temnitele comuniste de calaii de la Vacaresti, Jilava si Aiud. Mircea Vulcanescu a murit în octombrie 1952, la 48 de ani, îmbolnavit de TBC, dupa ce a încercat sa-si salveze un coleg de celula: acesta cazuse din picioare, sleit de puteri. Mircea Vulcanescu s-ar fi asezat pe ciment ca o saltea pentru colegul sau doborât, salvându-i viata.

  Mariuca Vulcanescu este fiica lui Mircea Vulcanescu si a fost închisa între anii 1952-1954 din acest motiv. Când tatal ei a murit, ea se afla într-o alta închisoare, îndurând acelasi tratament „obisnuit" din temnitele comuniste.

A trecut prin mai multe locuri de detentie: Ghencea, Popesti-Leordeni, Pipera, Dumbraveni. În prima noapte la Popesti-Leordeni a stat în aceeasi celula cu prostituatele de la Crucea de Piatra. „Foarte multe dintre ele aveau sifilis. Am stat în pat cu una dintre ele, care, noaptea, îsi potolea arsurile de la ranile de la picioare cu propria urina", povestea Mariuca Vulcanescu într-un interviu" Erau 40 într-o celula si munceau la câmp de dimineata pâna seara, praseau, cultivau, sapau diguri pentru irigatii.

     Când am ajuns acasa, în Bucuresti, am început sa cânt, pentru ca mama sa-mi auda glasul si sa nu se sperie ca ma gaseste în casa. Mult timp, mai apoi, se necajea fiindca umblam pe strada în paltonul meu rapanos, dar nu suportam sa ma îmbrac mai bine, ma simteam cu 200 de ani mai batrâna.

Singura speranta ramasa a Aurorei Dumitrescu

Aurora Dumitrescu (82 de ani) studenta la Filosofie, era „dusman al poporului", deci era anchetata de Securitate. Aurora Dumitrescu a stat în anchete, la sediul Securitatii din Oradea, timp de un an si o luna, dar suferinta înduratî, celebrele violente de la interogatorii si brutalitatea anchetatorilor nu pot fi însa cuantificate. A luat apoi drumul închisorilor, a stat trei ani în temnita, unde l-a cunoscut si pe temutul Alexandru Visinescu

„Exista un moment - ca nu-ti faci cruce de cum intri acolo - când te transformai din om în animal, când nu mai aveai un nume si erai un numar, momentul când îti dadeai seama ca pot sa faca ce vor cu tine: îti dadeau sa manânci, te duceau la toaleta, adormeai când voiau ei. Puteau sa te omoare daca vor. Au încercat o depersonalizare totala. Ceea ce depindea de oameni depindea de ei. Singura speranta atunci era Dumnezeu. Foamea si lipsa confortului psihic spiritualizeaza, te aduc în planul celalalt al fiintei tale, în partea mistica. Acolo, toti l-am gasit pe Dumnezeu, dar n-am devenit niciunul bigoti, ci, poate, mai întelepti, poate mai întelegatori", spunea Aurora Dumitrescu într-un interviu pentru „Adevarul"

1 comments:

Anonim spunea...

Bietele femei, bieții oameni!

Trimiteți un comentariu