Flavia Cosma - Zgârieturi pe fata oglinzii

de Adrian Erbiceanu



Civilizatia moderna, ori cât ar parea ea de asceta, nu se poate dispensa de poezie. Descoperirile din toate domeniile stiintei, folosirea celor mai noi tehnologii în scopul ameliorarii si îmbogatirii noastre materiale si spirituale, nu pot  înlocui acea hrana sufleteasca, acea framântare continua, acea încercare de a ne defini pe noi însine, asa cum o poate face poezia.
Intensitatea unei trairi este formula magica, elementul absolut necesar declansarii starii poetice, si poeta Flavia Cosma, prin volumul de poeme "Zgârieturi pe fata oglinzii", nu face decât sa confirme regula.
Procesul de elaborare poetica difera de la poet la poet, rezultatul decantarii trairilor interioare depinzând de talentul si individualitatea fiecaruia. În cazul nostru, autoarea ne ia prin surprindere, sintetizând înca de la primele versuri întregul carusel al evenimentelor la care ne ia, nolens-volens, partasi la destainuirile sale: "Dedic aceste rânduri celor care/ Atrasi de nefiinta / Coboara treptele vremii / Deprinzând în cadere / Tainele zborului." (Dedicatie)
Si ce zbor! Purtati pe aripile poeziei unei personalitati aparte, scrutatoare a unor adevaruri axiomatice, autoarea ne pune, indiscutabil, în fata unei dileme prevestitoare de furtuni: Oglinda, oglinjoara, / Spune-mi tu adevarul gol-golut..." (Zgârieturi pe fata oglinzii). Dar "adevarul" se pare ca se lasa asteptat. Începutul, însa, a fost deja facut. Din acest moment poezia devine o necesitate; ea poate sa fie spontana si coplesitoare, o lamentatie sau o privire tandra, o manifestare târzie a unei trairi emotionale sau declansatoare a unui cavalcade care sa te lase fara suflare.  Periplul prin care vom trece, secondând timonierul, se dezvaluie, fulgurant, la sfârsitul unei extrem de simple strofe a unei poezii intitulate la fel de simplu "Gesturi": Sa ud florile, /  Sa hranesc pisica, / Sa ma spal pe fata, pe mâini, /  Sa ma pieptan—mai ales sa ma pieptan, / Sa duc gunoiul afara, / Sa curat zapada din fata casei // Înainte de-a pasi în gol."
Valoarea cunoasterii de sine, introspectia, ca element al legaturii cu realitatile lumii exterioare, constituie esenta a ceea ce putem denumi revelatie. Pentru ca totul trebuie sa înceapa de undeva, Flavia Cosma ne ia de mâna, deconspirând cu tandrete fata ascunsa a adevarului : "Lasa-ma sa-mi imaginez ca toate / Sunt în sfârsit la locul lor, / Ca pe taciunii aprinsi / Pâinea se coace în tacerea cuptorului / Si ca jumatatea-pereche ce ti-a fost harazita /  Te-asteapta / La masa." (Primavara timpurie)
Dar acest început, pe parcursul aprofundarii lecturii, se dovedeste a fi iluzoriu. El este, fara tagada, o masca în spatele careia se produc descarcari de energii nebanuite. Aspectele realitatii cotidiene, întrevazute ca o proiectie - cu cât mai de sus, cu atât mai veridice - saltând de la un etaj la altul pe cele 9 trepte apocaliptice, capata o coloratura  de Infern dantesc: "Am ramas doar eu / Sa orbecai prin încaperile mari, / Cu tipetele mute fixate pe retina / Cu soareci-îngeri-fantome dând buzna în siruri lungi, indiene, / Din cotloanele mintii, / Împresurându-ma / Zi dupa zi / Dar mai ales noaptea / In visele din care tu / Ai plecat luându-l cu tine si pe el." (Cutia cu soareci)
Urmarind cu atentie fenomenul evolutiv al gândirii autoarei în procesul  marturisirii, aproape inocente, a golului sufletesc, a suferintei care, tacit, o macina, nu ne mai surprinde deschiderea catre metafizica, încercarea de a corela, pâna la un anumit punct, cele doua extreme ale existentei noastre, viata si moartea.
Poetul este, prin definitie, un clarvazator. El poate sa vada si sa perceapa lucruri pe care un cititor neavizat nici nu le-ar baga în seama. Pentru poet, verdele nu este o simpla culoare, roca nu este o simpla piatra, cuvântul  nu este o însiruire de sunete. Pentru autoarea volumului "Zgârieturi pe fata oglinzii" cuvântul se vrea: "O vorba care sa nu semene cu altele, / Macar o singura vorba / In stare sa deschida fereastra înspre / Caldarâmul fierbinte."(Etajul I)
Universul launtric al autoarei, torturat de întrebari la care nu gaseste raspuns, preschimba formele amagitoare ale închipuirilor în adevaruri revelatoare, într-o expunere indubitabila a dedesubturilor realitatii cotidiene, treapta cu treapta, etaj cu etaj, pâna acolo unde, ne mai având pe ce sa se sprijine, începe sa perceapa sensul conceptului universal: "Drumul cel mai scurt înspre eliberare / Este sa cobor treptele celor noua etaje /Una câte una." (Etajul IX)
Ajunsa la destinatia pe care noi am putea s-o interpretam ca fiind punctul terminus, autoarea nu se elibereaza cu usurinta de hainele vitregiilor vremii, nu ne transporta, asa cum ne-am fi asteptat, pe un pamânt al unui alt început. Cu poemele încarcate înca de presimtiri, ea încearca sa ating, tangential, transcendentalul: "Sub soarele blând / Moartea se îmbraca în vesminte de aur / Dându-mi târcoale /Pentru a câta oara?" (Calea spre nefiinta)
Poemele cartii, chiar daca la o prima vedere par simple, ascund în ele marturii ale unor idei îndelung framântate. Cristalizarea sentimentelor nu se poate face dintr-odata. Poeta simte lucrul acesta si nu întâmplator versurile capata, catre final, nuante vadit interogative: "Tu esti plecat / Pe firele elastice / Ale vietii tale complicate. // Câteodata ma întreb / Ce se va întâmpla / Daca urmându-ti pilda / Voi pleca si eu." (Frigul pietrelor)
"A fi sau a nu fi?", ne întrebam noi. Ajunsa la acest punct, autoarea gaseste raspunsul potrivit. Candoarea confesiunii este fascinanta: "Stam asa, ghemuiti unu-ntr-altul / Respirând cu greutate, / Numarând fiecare secunda ce trece, fiecare minut, / Ca pe o noua victorie."(Revenire)
Cu alte cuvinte, alegerea a fost facuta!
Împletind tesatura fina a gândurilor, eliberata de suferinta, deceptie si resemnare, într-o revelatie a regasirii de sine, poeta ni se destainuie: "De-acum înainte / Când îti vei citi propriile gânduri / Ma vei gasi pretutindeni / Acasa." (Acasa)
Volumul de poezii "Zgârieturi pe fata oglinzii", urmând altor multe volume ale aceleiasi autoare, este aparte. Punându-ne în fata Oglinda trecerii noastre prin vreme, autoarea încearca sa ne dezvaluie, asa cum afirma în prima strofa a "Dedicatiei", "tainele zborului". Asimilând aceasta "declaratie de credinta", percepem cu usurinta sensul celei de a doua strofe: "Pentru ei m-am îmbracat în rosu, /Am luat taurul de coarne / Si-am învatat câte ceva / Despre dragoste."

0 comments:

Trimiteți un comentariu