Cronica literara: Alina Diaconu

ALINA DIACONU, o mare scriitoare romano-argentiniana care trebuie recuperata de literatura romana
Romanul „PENULTIMA CALATORIE"
 
de Stefan Dumitrescu

 
      Necunoscute sunt caile Domnului, si mari sunt minunile pe care ni le daruieste El. Nu credeam sa cunosc  (sa descopar)  un  mare scriitor  român aflat la mii de kilometri distanta si sa  vad  în cartile lui acea fibra inconfundabila a spiritualitatii  daco-române care izbucneste acum ca o inflorescenta, în literatura româna si în literatura universala.  În creatia celor mai mari scriitori români. 
      Putini stiu ca la mii de kilometri de tara, în Buenos Aires, capitala Argentinei, locuieste unul dintre cei mai valorosi scriitori român dati de acest popor în cea de-a doua jumatate  a secolului XX. Autorul acestei  Cronici literare, criticul si eseistul Stefan Dumitrescu, nascut la cumpana secolului XX,   anul Domnului 1950, cunoaste foarte bine generatia 60 din literatura româna, cea care l-a fascinat în  perioada  formarii sale ca scriitor,  denumita generatia de aur. Generatia lui Nichita Stanescu.
        Ei bine, scriitoarea Aline Diaconu (nascuta la Bucuresti în 1945)  face parte din aceasta generatie de aur, fiind unul dintre scriitorii importanti ai ei. Cu  romanele de mare valoare pe care le-a dat  literaturii argentiniene si literaturii române, doamna Alina Diaconu îsi ocupa cu demnitate,  în modul cel mai normal, locul în aceasta generatie ! Tocmai de aceea, credem ca ar fi foarte bine, credem ca ar fi lucrul cel mai normal, s-o aducem acasa, (în „acasul", „acasa"  ei, cum ar spune Heidegger)  în  tara ei, tara în care s-a format ca scriitor ( doamna Alina Diaconu pleaca în emigratie împreuna cu familia în anul 1959), în literatura care a dat-o, pentru a-si ocupe locul meritat.
       Anul trecut i-am lecturat si i-am recenzat romanul  „Noapte buna, domnule profesor !", anul acesta  (întâmplarea prin care am cunoscut-o pe doamna Alina Diaconu,  noi fiind în tara si domnia sa tocmai la Buuneos Aires , tine tot de domeniul miracolului, al miraculosului, fiind  o întâmplarea pe care o încadrez în categoria minunilor care ni s-au întâmplat în viata. Asa cum  si destinul scriitoarei tine  tot de domeniul miracolului, al încercarii  profunde si grave la care ne  supune Dumnezeu) mi-a parvenit  venind din îndepartata Argentina romanul „Penultima calatorie", care se citeste cu aviditate, în tensiune, cu un gust amar !
       Romanul „ Penultima calatorie"  (cel mai bun roman argentinian al anului 1989, distins în Argentina, cu distinctia  „Meridianul de Argint". De altfel tinem sa precizam  din capul locului ca ne gasim în fata unei scriitoare foarte dotate, a unui mare spirit, cu capacitate profunda si rafinata de a absorbi si prelucra motivele, ideile, temele universului românesc si ale  Universului secolului XX, în acest moment unul dintre cei mai mari scriitori ai Argentinei, cum ar fi la noi  Marin Preda sau Eugen Barbu.), este al doilea roman pe care îl citesc, (publicat in tara de editura Univers, în anul 1994 , deci la cinci ani dupa ce a aparut în Argentina, în colectia „Scriitori români din exil", în traducerea foarte buna a Mirelei Petcu)  si îl recenzez cu  constiinta ca ma aflu în fata unei carti mari: Convingerea noastra ca ne gasim în fata unui scriitor dotat, a unui scriitor grav, capabil sa redea continutul si adevarurile importante ale lumii în care traim, fiind de acum pe deplin formata.
       Iata cum este apreciata scriitoarea româno-argentiniana Alina Diaconu, în tara de adoptie, în limba careia de altfel si scrie  : „ O carte viguroasa si dura ca un film teribil" (Nuevo Sur), „Roman gândit si realizat magistral" (La Prensa )„… o proza diafana si multicolora, cristalina, învaluitoare ca un descântec lent" (El Cronista). Citatele acestea sunt ca se poate  de  convingatoare. Asadar si scriitorii din Argentina  sunt de acord ca ne gasim în  fata unui scriitor de valoare, important.
    Dupa Emil Cioran, cel mai mare stilist pe care România l-a dat  Frantei,  (si unul dintre marii stilisti ai lumii!) dupa Eugen Ionescu,  un mare dramaturg pe care România îl da  Frantei si literaturii universale, iata ca poporul român îi da Argentinei pe unul dintre scriitorii ei importanti de azi !
   Aflat în fata unui roman polisemantic si profund noi îl vom comenta, îl vom interpreta din perspectiva româneasca, si  din perspectiva literaturii universale, careia îi apartine !.
      În primul rând  trebuie sa spunem ca ne afla în fata unui mare roman, a unui roman care re-inventeaza, din punct de vedere formal, dar si  din punctul de vedere al substantei, ceea ce îndeobste se cunoaste a fi romanul modern al  secolului XX.  „Penultima calatorie" este un roman al familiei, dar si al disolutiei, al ruperii familiei, al unei  familii  dintr-un  popor, al ruperii moleculei din Organism. Motivul acesta literar,  am putea sa spunem,  este unul nou în literatura româna, reflectând o realitate  dureroasa, istorica, la noi… Sa ne aducem aminte valurile de români ardeleni care si-au parasit tara ca sa plece în America, la sfârsitul secolului XIX, începutul secolului XX…
      Sa  ne gândim la ruperea tragica a familiei si a fiintei umane din neamul  lor a românilor care au trebuit sa îsi paraseasca tara  în fata hoardelor rusesti si a  gulagului comunist dupa cel dea-l doilea razboi mondial… A fost si acesta un mare val el emigratiei române…  Si ne gândim la aceasta perioada postcomunista pe care o traversam acum (si care va duce probabil la disparitia poporului român), când un sfert din populatia României, ( si un sfert din populatia activa, forta de munca) a trebuit sa îsi paraseasca tara ca sa plece la munca în strainatate, pentru ca în tara nu mai aveau de lucru si erau amenintati sa moara de foame.
  Romanul „Penultima calatorie" este deci un roman al ruperii fiintei, al ruperii familiei din  neamul, din organismul  în care traisera pâna atunci, cu toate  efectele dureroase  pe care le produce aceasta trauma pe toate planurile.
     Spuneam ca aceasta realitatea a ruperii fiintei umane de neamul sau,  de radacina sa, al plecarii familiei în lume,  în necunoscut, desi a fost o realitate dureroasa a istoriei noastre,  ea nu si-a gasit pâna acum  reflectarea în planul literaturii. O explicatie ar fi ca în  lunga perioada comunista  tratarea unei asemenea teme nu era posibila. În al doilea rând ca nu aparuse acel scriitor care sa fi trait aceasta experienta dureroasa pe care doamna Alina Diaconu si familiei ei au facut-o profund,pana la capat.
 Acum avem deci în literatura româna pentru prima data, dupa stiinta noastra,  romanul care exprima,  care „dezbate" motivul litera al  ruperii  fiintei,  si  familiei din neamul în care au aparut, din neamul în care mosii si stramosii lor au existat în istorie.
 
     Spunem ca romanul acesta re-inventeaza, re-descopera, re-formuleaza din punct de vedere formal, dar si substantial (ne referim la substanta  ultima a romanul, la ultimul strat semantic al evenimentelor, faptelor) romanul modern asa, cum l-a impus cea de-a doua jumatate  a secolului XX. „Penultima calatorie" este conceput ca un roman dual,  ( format din doua jumatati care se opun una alteia)  ca un roman format din doua romane care se întrepatrund si se continua, se completeaza unul pe altul.
   Prima jumatate a romanului, sau primul roman este unul  scris în tehnica cinematografica, dar si un roman al fluxului constiintei, asa cum l-a conceput Prust, sau mai bine zis al secventializarii si curgerii secventiale, discontinui a constiintei,  fiecare secventa fiind dilatata  enorm ca o inima gata sa plezneasca. O inima  tragica,  un ochi supralucid, dilatat  la maximum, care se prabuseste în sine ca sa  se dilate din nou. Ca un înecat care se agata de un mal  iluzoriu, care îsi retraieste drama cu luciditate si stoicism, care fixeaza  evenimentele din istoria lui, îsi exprima sentimentele, îsi materializeaza perceptiile cu luciditate si voluptate tragica.
    Personajul principal al primului roman (de o modernitate uimitoare, inventiva)  am putea spune ca este trenul,  ca o fiinta monstruoasa, intangibila,  perceputa,  din interiorul ei, traita de  fiintele umane captive, pe care le poarta prin preria care simbolizeaza lumea, spatiul extramundan. Lumea vazuta ca o prerie nesfârsita.  Fiecarei imagini „a preriei", îi corespunde o imagine, o secventa a fluxului constiintei, a trairii constiintei, a constiintei masurata în curgerea ei, constiinta vazuta când din interiorul ei, când din afara ei. Iata  un citat elocvent :
  „ „Îti voi povesti, fiindca tu ma vei întelege", murmura Alioso (baiatul, copilul cel mic al familiei care calatoreste prin lume, prin prerie, în trenul închisoare, în trenul care-i duce catre salvarea sperata, dar niciodata deplina), murmura Alioso, în vreme ce a Amapola se apropia de fratele ei, cu acel orgoliu pe care-l stârneste complicitatea celuilalt. Vanitate, la urma urmei. „E o baba care nu ma poate suferi", zise. „Cine?". Ochii Amapolieie se facura mari, enormi. „Nevasta frizerului de peste drum", se destainui Alioso. „De câte ori apar la poarta gradinii, e în picioare, acolo, asteptându-ma. Amapola zise : „Bine, dar ea sta mereu acolo…îi place sa se uite pe strada." „Taci, suspina Alioso. „Eu stiu ca nu ma poate suferi, ca daca as fi aproape de ea, m-ar lovi."
 „Si de ce ?" râse Amapola. „Ei, asta trebuie sa aflu!, promise Alioso. Se vedea ca hotarârea era deja luata."
 
 Si acum imaginea blitz a lumii exterioare care corespunde, rezoneaza cu secventa fluxului constiintei :
 
( Peisajul este un cer de vijelie, cu griuri care merg de la alb murdar la plumburiu, o stralucire galbena aproape portocalie la orizont si un câmp tot mai întunecat si enigmatic, ca un cimitir. Câteva vaci hoinarind)"
 
  Iata un alt exemplu de consonanta între imaginea blitz, sau  fotografia lumii, asa cum este ea retinuta de aparatul de fotografiat din sufletul Amapolei, si secventa din fluxul constiintei  ei care reda admirabil dramatismul, tensiunea interioara vidul  lumii :
 
„(Ritmul se accelereaza ca o inima cu tahicardie . Trenul îsi continua drumul printre casele ca niste cutii în penumbra, din ce în ce mai departate una de alta, din ce în ce mai razlete)"
 
Aleli era mai mult decât guresa. Vorbea fara încetare. Tatei îi placea aceasta trasatura a lui Aleli, fiindca zicea ca ea era singura „buna de gura". Pe când Ampola, sora ei atât de vorbareata o enerva stârnindu-i o iritare inexplicabila. Ar fi fost în stare de orice ca s-o faca sa taca. De orice. Dar învatase ca nu se poate face orice fara sa platesti un pret. Ceea ce nu stia înca era ca pentru a nu face, se platea de asemenea tot un pret „.
 
  Prima jumatate a romanul este o polifonie, o sinestezie de voci si de idei, de sentimente, care se întretaie, si care comunica între ele, de proiectii ale constiintei îndurerate, asemenea unor tipete sfâsietoare receptate de constiintele  prizoniere ale trenului în mersul lui la nesfârsit. Metafora si personaj, motiv literar si alegorie trenul care duce familia Amapolei,  (fata cea mare a tatalui,  viitoarea scriitoare) catre acel loc unde ei se vor stabili pentru a-si relua viata de la capat  da profunzime ideatica acestei prime parti a cartii.
 
 Partea a doua a romanului, sau cel de-al doilea roman ( tehnica de constructie a romanului în roman ) este mai epic, dar este si el structurat de data aceasta pe personaje, lumea si viata  reconstruindu-se prin ochiul si sufletul  personajelor.
 Nu am mai întâlnit la nici un scriitor aceasta  inventie a romanului, re-imaginare a continutului cartii, a continutului vietii.
     Personajul central al celui de al doilea roman este tatal, (metafora, simbol, alegorie) care ilustreaza si dezvolta pâna la paroxism, ca o pata care se întinde  în tot peisajul, motivul literar al tatalui. Motivul tatalui este unul dintre motivele importante al literaturii universale si al literaturii române.  Prozatorul român care dezvolta în literatura româna cu o obiectivitate si cu un naturalism uimitor acest motiv este  Marin Preda în capodopera sa „Morometii."  Moromete este unul dintre marile personaje ale literaturii române, unul din personajele ei centrale. Scriitorul îl  construieste si îl impune cu o forta dar si cu un  rafinament românesc proiectându-l în literatura româna pe  tot ecranul secolului XX. Bine dar Moromete vine din profunzimea  solului  mitico-naturalist românesc, el are taria de cremene dar si acel comportament alunecos al românului format în veacurile  în care veneau asupra noastra popoarele migratoare.  Când vine perceptorul sa-l ameninte el „face pe prostul",  se vaieta, dar înlauntrul lui ramâne acelasi stei de piatra,acelasi suflet rectiliniu.
       În cartea doamnei Alina Diaconu vedem un alt tata..., opus lui Moromete. Un tata ale veacului XX, al perioadei de tranzitie la comunism,  un tata traind într-o tara care, (ne dam seama) a încaput sub cizma stalinista. Tatal, simbolul radacinii, al genezei, al unitatii, al puterii si al rezistentei familiei în lume este unul care a pierdut acea coloana vertebrala de cremene pe care o vedem la Moromete.   Si care vorbeste de psihologia duala, duplicitara a românului, care pe de o parte s-a pastrat fondul sufletesc, pe de alta parte a devenit duplicitar ca sa poata supravietui si rezista în istorie.
      Moromete este doar aparent duplicitar, sau si mai bine spus este duplicitar la suprafata. Tatal, simbolul tatalui, din acest roman, „Penultima calatorie",  este duplicitar în esenta si în profunzimea sa. Întelegem ca înaintea celui de-al doilea razboi a facut parte dintr-o familie buna, burgheza.  Dupa venirea comunismului, a ciumei rosii, duplicitar fiind în substanta si în fundamentul  sau, el „s-a dat cu Puterea" (labilitatea Caracterului românesc, vechiul proverb, „pupa-l în bot si papa-i tot") si acum face parte din Cupola, simbolul Grupului care au acaparat si care acum  gestioneaza Puterea. Foarte inspirat acest termen de „Cupola", din care face parte tatal, caci el sugereaza Vârful societatii, dar si misterul,  mafia misterioasa, societatea secreta care   conduce acum tara.  Sa observam acest lucru, nicaieri scriitoarea nu ne lasa sa întelegem ca el si-a tradat clasa, pentru ca el nu poate trada o clasa sau o tara odata ce nu le are, odata ce el  nu are acea fibra a verticalitatii pe care au avut-o indigenii..
   Personajul central al cartii denumit tata,  si care îl simbolizeaza pe tatal familiei, (personaj fundamental al istoriei, al vietii noastre)  este un alt tata decât  acel tata consacrat de istoria noastra si de literatura româna.
     Familia este al doilea personaj al cartii. Dar si în cazul familiei s-a petrecut o mutatie dureroasa.   Familia  pe acre ne-o descrie romanciera este o familie a carei rupere, frângere a început din momentul mortii mamei. A existat  o familie, familia, dar în celalalt regim, când traia mama.  Familia aceasta,  lânga care traiau familiile  bunicilor, trebuie sa fi fost o familie frumoasa. Disolutia, frângerea  familiei a început, ne sugereaza în subtext autoarea, o data cu parasirea lumii în care traisera pâna atunci a tatalui si trecerea, intrarea lui în cupola. Dar mai ales o data cu moartea mamei, celalalt  stâlp al familiei.
        În Morometii tatal are o sotie,  mama, tatal si mama fiind stâlpii familiei, centrul familiei.
 În carte Alina Diaconu ne descrie o familie fara mama,  cu un singur stâlp, cu un singur centru,  mama a murit. Si totusi pentru ca memoria (inteligent simbolizata aici de ramânerea mamei în memoria tatalui, a copiilor,  prin locul pe care i-l  pastreaza la masa, prin modul cum reveni de fiecare data în visele Amapolei) este un alt personaj al cartii, insinuat în toata cartea, în gândurile  personajelor, în secventele fluxului memoriei, în sentimentele lor, în flesurile limbajului. Faptul acesta, felul cum romanciera sugereaza „vesnicia" mamei, „perenitatea ei", ni se pare de o frumusete si emotionalitate extraordinare. Si totusi disolutia familiei, ramasa fara mama, a carei existenta este doar ca personaj la masa,  începe din momentul tradarii, adica al intrarii tatalui în cupola.
       Începe o data cu parasirea clasei, sau a lumii din care familia facea parte. Ceea ce este uimitor la  Alina Diaconu este acest mod inteligent si profund în care ni se sugereaza adevarul, în care ni se sugereaza adevarurile,  ramase tot timpul la granita dintre real si  trecut,dintre  real si ireal. Tatal îsi  tradeaza clasa, valorile morale,  dar de fapt el nu tradeaza, personajul  neavând prin substanta sa un sistem de valori, o coloana vertebrala tare si rigida, asa cum are Moromete, de pilda. Mama este moarta, în realitate, dar de fapt ea este prezenta în continuare si va fi prezenta pâna la sfârsit
 În  tipul cât face parte din cupola tatal este luat de acasa cu masina, familie li se aduc produsele cele mai scumpe de la   magazinele Cupolei…
     Apoi  Cupola afla ca tatal „nu este sincer", nu este loial.  Este desigur tradat,  pentru ca tradarea  este unul din mecanismele de functionare ale Cupolei. Tradarea este aici vazuta ca o samânta, ca o radacina care sta la baza tuturor nenorocirilor care încep sa curga.  Excluderea din Cupola atrage dupa sine toate neajunsurile care urmeaza. Tatal  va merge ca orice muritor de rând la serviciu, bibliotecar la o Scoala de surdomuti  la marginea orasului. Decazut din functia de membru al cupolei devine victima acestei lumi saracite, abrutizate,  condamnate.  Apoi i se ia una din camere, ca sa vina sa locuiasca în casa lor un cântaret de opera, cu siguranta implantat în casa ca sa spioneze, sa  faca si sa transmita rapoarte despre tatal, apoi casa lor trebuie sa se restrânga din nou  pentru ca este trimisa  sa locuiasca o muncitoare. Vedem astfel limpede ca o data cu disolutia personalitatii umane, începe disolutia familiei si a casei, a acestei cochilii, lumi, care adaposteste si individualizeaza familia. Romanul „Penultima calatorie este romanul disolutiei, al disolutiei unei lumi, al disolutiei fiintei umane, al disolutiei familiei. Ca un personaj diabolic si nevazut disolutia se insinueaza în  toate, patrunzând pâna la temelia vietii !
      Descoperim astfel profunzimea si subtilitatea acestei mari prozatoare…. Daca romanul este organizat, structurat pe  orizontala, în doua jumatati, dupa formula romanului în roman,  distingem pe verticala, ca într-o sectiune transversala, un al doilea roman,  sau subroman, un roman  al profunzimii, al subteranei, constituit, configurat, creat idee cu idee, sugestie cu sugestie, tusa cu tusa. Linie cu linie, penumbra cu penumbra…. Acest roman este cel care se construieste pe nesimtite în memoria  si în mintea cititorul pe parcursul întregii lecturi, si el este cel care contine nucleul ideatic, motivele literar filozofice,  ideile, mesajul  cartii, povestea romanului, povestea  tragica a familiei Amapolei. Povestea tragica a disolutiei familiei umane si a pierderii ei în lume.
        „Penultima calatorie" este un roman trist, care îti îndurereaza sufletul… este  romanul  alungarii si al fugii familiei si fiintei umane din tara ei, al încetarii de a mai fi al „casei", al acelui „acas, acasul „lui Heideger, adica al radacinii tale de fiinta umana, al izvorului din care ai izvorât ca fiinta si constiinta, al cochiliei, al casei care te-a adapostit, împreuna cu care ai facut o Fiinta ! 
    Daca „Ulise" este romanul „întoarcerii acasa  (motiv literar care apartine tuturor literaturilor), al setei de originea din care ai aparut,  al regasirii casei, al regasirii radacinii, izvorului prin care ai aparut din materie, din pamânt (natala mea vâlcioara, cum frumos spunea Eminescu),  ei bine romanul acesta al Alinei Diaconu este un „roman invers", este romanul  pierderii  casei, izvorului, al originii, este romanul expulzarii din „acasul" în care ai aparut, care coincide., cum spunea Eliade cu centru lumii,   în afara, în  lume. S-a petrecut o tragedia imensa si oamenii nu si-au dat seama… s-a întâmplat un rau profund… Si raul acesta este cel care declanseaza  alungarea  fiintei  si a familie din casa lor… Ce rau misterios si cumplit a putut sa se întâmple încât tara ta nu îti mai asigura securitatea ta si a familiei, casa, acasul  dispar,  mama devine o umbra,  sufletele oamenilor se pustiesc si singura ta sansa este fuga din tara ta ? Când tatal si copii lor trec frontiera, tatal da un tipat cumplit de eliberare !  Raul acesta nevazut, care s-a insinuat în toate, în lume s-a numit comunismul…
    Familia, intrata în disolutie,  în starea de nefericire, în care pustiul dintre fiinte se mareste, ajunge la Paris , dar nici aici nu gasesc salvarea… În cautarea acestei salvari, a unui loc în care sa-ti duca viata mai departe, trec oceanul în America de Sud. Ajung într-un oras, dar trebuie sa plece si de aici…
 Romanul devine pe nesimtite profetic. Salvarea fiintei umane nu se gaseste în afara, ci înauntrul tarii tale, al culturii , al fiintei tale !
 Ne-ar trebui zeci de pagini daca ne-am apuca sa analizam simbolurile, metaforele, alegoriile din al doilea nivelul semantic, toate comunicând între ele într-o sinestezie tulbure, plina de o sfâsietoare melancolie ! de multa suferinta care tâsneste prin toti porii romanului.
       În final  subliniem ca ne gasim în fata unui dintre cele mai interesante si profunde romane europene si americane, a unui roman care ne propune o alta formula romanesca, a unui roman dureros si tânguios ca un nesfârsit sunet de corn, ca tipatul vesnic al uni lebede ! Si în fata unei mari scriitoare de care literatura romana, din care a plecat, are nevoie, si o cheama acasa ! Când am terminat romanul am plâns !

0 comments:

Trimiteți un comentariu