Poezii de Irina Lucia Mihalca



Cueillant des étoiles

Il me soulevait  vers le ciel,
Jusqu'aux étoiles,
Moi petite, celui-ci grand...
Je regardais le monde du haut,
Moi petite, celui-ci grand...
L 'obscurité était plus lointaine,
plus chaude,
Le monde, les arbres et la lune
se balançaient
à chaque pas.

Il me soulevait  vers le ciel,
Jusqu'aux étoiles,
Je sens encore comment,
facilement,
Je détachais quelques étoiles,
Elles étaient des lanternes éclairant
nos pas,
des  empreintes  restées
à la suite
de notre passage…

Et maintenant il me soulève
comme dans  un vol, dans le ciel,
parmi les étoiles.
Il sourit
dans mes rêves,
regardant  ma lumière,
même si
je suis ici,
Il est là-bas,
quelque part,
dans le ciel,
parmi les étoiles,
comme une icône, une bougie vive,
Lui, éternellement,
pour toujours,
MON PERE.



Culegatoarea de stele

Ma înalta spre cer,
pâna la stele,
eu mica, El mare,
De sus priveam lumea
eu mica, ea mare...
Întunericul era mai departe,
mai cald,
Lumea, copacii si luna
se leganau
la fiecare pas.

Ma înalta spre cer,
pâna la stele,
Înca mai simt cum,
usor,
desprindeam câteva stele,
felinare ce luminau
pasii,
amprente lasate,
în urma
trecerii noastre...

Si acum ma înalta
în zbor, în cer,
printre stele,
în visele mele,
zâmbeste,
lumina-mi priveste,
chiar daca
eu sunt aici,
El e acolo,
undeva,
în cer,
printre stele,
icoana, candela vie,
El, vesnic,
mereu
TATAL MEU.



La Început – Cuvântul...

La Început, Cuvântul a fost
si Cuvântul s-a Luminat în Om,
în floare, în stele, în luna,
în piatra, fântâni si în mare.
Omul a luat cuvintele,
le-a amestecat,
le-a compus prin fulgii de nea,
în stropii de ploaie,
în vânt si miresme de frunze,
în floarea-de-colt, în Steaua Polara,
în suflet-pereche, în nu-ma-uita,
în gândul din vis,
într-o caligrama.
Cuvintele au început sa zboare,
un dans
spre cer si spre soare.
Din teama, omul le-a smuls,
le-a îndepartat,
le-a ascuns în adâncuri,
formând noi cuvinte,
mereu mutilate,
psalmi de dor si de jale,
cuvântul durere, rani, boala si moarte,
noroi, întuneric,
cuvinte udate în lacrimi din vesnica teama.
Treptat cuvintele s-au stins
prin gari, în spitale, pe fronturi, razboaie.
Au mai ramas amintiri
si umbrele lor
în inimi, în cânturi,
în povesti, balade si doine,
mici felinare
în zboruri de fluturi,
petale de lotus, priviri de copil,
gânduri-poeme
în muguri de floare, în raze de soare...




Privind infinitul din ochii tai

 Cu prima picatura de lumina,
 de culoarea mierii, ciclul a început,
 îngerii ne vegheaza visul,
 o înviere a doua iubiri, una diurna
 si una nocturna, ispita lastarului
 fermecat de aroma de neuitat
 a celor patru elemente,
 si bucuria cunoasterii din fiecare
 - foc si briza, roua si pamânt iubitor -.
 Flori dornice sa urce aceasta fuziune
 danseaza, acum, cu salba de stele,
 cu luna vibranta
 si comete sfârâind trecutul,
 cu galaxii întregi de foc
 si cerurile îngerilor luminosi în zbor.

 Sunt mereu coplesit
 de un fior sfânt când ma atingi
 cu vibratiile tale,
 te sarut, acum, aici, în eternitate!
 Martora, luna
 ne va binecuvânta sarutul,
 asezându-i cântecul
 si linistea serii în inimile noastre.

 Privind infinitul din ochii tai,
 în cea de-a opta zi, totul dispare
 - trecut, prezent sau viitor -,
 îti simt atingerea si nasterea,
 tu, fiica a cerului, locul tau
 este chiar în adâncul meu,
 adagio profund
 din sunetele celor o mie de viori.
 În adâncurile tale
 m-am regasit mereu,
 o revelatie a vietii, sa fii
 si sa stii ca se manifesta liber!
 Viata-i pustiul renascut
 la o fascinanta fereastra deschisa
 spre descoperirea iubirii!

 Punti peste punti
 si poduri peste universuri,
 un curcubeu rasare
 si altul apare, dincolo,
 în celelalte dimensiuni,
 izvorul ce tâsneste în viata vesnica.




 Arcada iubirii

 Prin aerul blând al serii,
 un cântec delicat se rasfira în armonie,
 o bucurie a sufletului,
 o evadare în tunelurile noptii,
 o stare de spirit în cautarea nectarului vietii,
 soapte arse de caldura viselor pierdute.
 Cu mâinile atingi fiecare sunet,
 din melodie extragi cheia întelegerii.
 În tacere, inima ta naufragiaza,
 lumea se termina aici
 atunci când natura se odihneste.
 La malul curbat deasupra orizontului albastru,
 duhul tau se linisteste.
 Un fâlfâit de aripi si binecuvântarea alba,
 departe-ai ajuns, acum simti
 pacea abandonului în ceata sfârsitului.

 Cristal stralucitor pentru ca îngerii sa îti deschida calea...

0 comments:

Trimiteți un comentariu