„Ocarâtoarea mita" în istoria românilor

de Matei Udrea



Românii târâie de veacuri dupa ei tinicheaua obiceiurilor necinstite. Explicatiile acestor apucaturi - socante pentru occidentali, îndragite de bastinasi, generatoare de saracie si nedreptate - trebuie cautate adânc în trecut, pâna la începuturile tarilor române.

„Nicio descriere nu se poate apropia de adevar când este vorba sa-i înfatiseze pe slujbasii din Tara Româneasca. Nemasurata lor imoralitate, ticalosia – acesta este cuvântul potrivit – îndurereaza si umple omenirea de sila." Acesta este portretul functionarilor din tarile române facut la începutul secolului al XIX-lea de Louis Langeron, nobil francez angajat ca ofiter în armata tarului pe parcursul razboiului ruso-turc dintre 1806 si 1812. De atunci au trecut 200 de ani, dar felul în care se comporta destui dintre administratorii statului român, de la clasa politica si pâna la simpli functionari, poate da impresia ca Langeron a trecut ieri prin România.

Coruptia, „nemasurata imoralitate" manifestate de o parte însemnata a locuitorilor de pe aceste meleaguri, consemnate si în toate statisticile (care situeaza invariabil România în topul celor mai corupte tari din Europa), pare fara leac. Desi accentuat în comunism si exploziv dupa Revolutie, acest defect nu este, de fapt, caracteristic ultimilor ani, iar izvoarele istorice arata ca radacinile coruptiei sunt mult mai adânci si merg în adâncul trecutului vreme de secole.

„Weekend Adevarul" va propune un drum catre originile flagelului care paralizeaza România, dar si explicatii gasite, acum si în alte epoci, de specialisti, de români si straini, privitoare la „civilizatia coruptiei" aici. În memoriile sale, contele francez Louis Langeron descoperea, acum 200 de ani, o explicatie a mentalitatii locuitorilor de pe aceste meleaguri: „Mai înrâuriti de catre grecii din Fanar, caci un mare numar se afla stabiliti la Bucuresti, multi boieri din Tara Româneasca au josnicia acestora, lacomia lor, cruzimea lor si, totodata, credinta pe care o au ei fata de turci". Marturia e importanta pentru ca vine din partea unui strain care n-avea în comun cu românii decât faptul ca ajunsese aici ca ofiter al unei armate de ocupatie (cea ruseasca).

Jurnalul contelui, citat de Neagu Djuvara în „Între Orient si Occident. Tarile române la începutul epocii moderne", e cutremurator. Langeron era complet bulversat de aceasta lume pe care n-o întelegea, asa cum occidentalii nu reusesc s-o înteleaga nici acum.

„Cuvintele ordine, dreptate, cinste, onoare sunt adesea uitate în Tara Româneasca. Aici, toate slujbele se cumpara, adica se plateste dreptul de a savârsi orice crima fara a fi pedepsit. Fiecare slujba, în scurt timp, îl îmbogateste pe cel care o cumpara, dar, dupa un an, trebuie s-o paraseasca sau s-o lase altuia – caci înca un abuz al acestei cumplite cârmuiri (n.r. – fanariota) este ca un slujbas sa nu stea niciodata mai mult de un an într-o slujba, oricare ar fi ea; atunci vine la Bucuresti, unde se deda unui lux neînfrânat si de prost-gust, risipeste la iuteala rodul jafurilor sale si, dupa doi ani de stat degeaba, mai cumpara o slujba, se îmbogateste din nou de pe urma ei, ca sa vina iar în capitala si sa traiasca tot pe picior mare. Acesta este cercul vicios al boierilor din Tara Româneasca", explica Langeron.

Dupa cum se poate constata, într-o forma sau alta, sistemul s-a perpetuat pâna azi.

Perplexitatea francezului nu diferea cu nimic de stupefactia care-i încearca acum pe vestici când iau contact cu aparatul birocratic al României, dar si cu clasa politica (la vremea respectiva, alcatuita din boieri autohtoni si venetici mai ales greci).

Caracterizarea facuta de Langeron arata, deopotriva, de unde a pornit România si, în acelasi timp, radacina multora dintre obiceiurile care mai pot fi întâlnite uneori si azi în administratia de stat: „Prazile, furturile, cruzimea slujbasilor munteni nu sunt o taina pentru nimeni si nici macar ei nu cauta sa le acopere în vreun fel. Cumpararea proceselor, confiscarea grânelor nu sunt decât mijloace oarecare, folosite mereu, dar de mica însemnatate. Exista altele, mult mai bune, care nu sunt niciodata uitate".

Pretul functiilor depinde de cât se poate fura

Cum mergeau lucrurile la 1800? Ca si acum. Unitatea administrativa era judetul. Fiecare judet avea un sef atotputernic, atunci numit oficial „ispravnic" (acum, ironic, „baron"). În functie se ajungea prin coruptie (mita, nepotism, trafic de influenta), iar apoi micii satrapi înstapâniti acolo îsi organizau propria structura prin care furau resursele zonei pe care o controlau. Plângerile aveau sanse minime de izbânda.

Asadar, Langeron despre Muntenia la 1812: „Tara este împartita în judete, fiecare judet fiind cârmuit de un administrator, numit, ca si în Rusia, ispravnic. Aceste dregatorii au preturi, mai mari sau mai mici, dupa veniturile pe care le pot aduce boierilor care le cumpara de la membrii Divanului. Ispravnicii acestia sunt adevarati despoti în jurisdictiile lor si nu se tem ca li se va cere socoteala, caci aceasta nu se întâmpla niciodata, sau ca vor fi pedepsiti, caci nici aceasta nu se întâmpla, deoarece superiorii pot fi cumparati". Asemanarea cu modul în care actualii „baroni" (nu) dau socoteala pentru ilegalitatile comise e graitoare.

Explica francezul mecanismul prin care guvernul fura cot la cot cu „baronii" timpului. „Iau, fara rusine si chiar fara sa se fereasca, de la fiecare taran, grânele, vitele, banii. Fiecare familie trebuie sa plateasca la Divan o dajdie oarecare: ispravnicul o face de doua ori, de patru, de zece ori mai mare si împarte suma cu membrii Divanului. Daca taranul se încumeta sa se opuna sau sa se plânga de aceste jecmaneli, este întemnitat, ruinat, batut si schingiuit în asa fel încât, adesea, moare în chinuri sau, când calaii sunt si mai cruzi, omul se uita cum îi sunt schingiuiti nevasta si copiii. (...) Cel mai neînsemnat loc de ispravnic aduce 7-8.000 de ducati pe an".

Iata cum descria Langeron si „Ministerul de Interne" care trebuia sa asigure ordinea si dreptatea în tara: „Seful politiei din Bucuresti se numeste aga. Uneori, el este cel ce-i ocroteste pe hoti, cel care ascunde prada, iar treburile acestea cinstite îi aduc vreo 15-20.000 de ducati pe an. Spatarul tine o armata de arnauti ca sa urmareasca si sa prinda tâlharii ce misuna pe drumuri si în paduri: dar tocmai arnautii sunt cei ce fura si ucid, iar câstigul îl împart adesea cu spatarul. Daca treburile merg bine, acesta poate câstiga 15.000 de ducati într-un an. Judecatorii sau logofetii deschid procese, civile sau penale, sau scornesc cine stie ce faradelege pe socoteala oamenilor bogati ca sa-i despoaie de avutul lor...".

Precursorii „baronilor" politici de azi

Destui istorici sunt de acord ca acest flagel al coruptiei a venit pe meleagurile noastre dinspre Bizant si i-a avut, ca principali factori „patogeni", pe grecii emigrati de acolo dupa cucerirea cetatii de catre turci, în 1453. Lucrurile s-au deteriorat ireversibil dupa 1700, odata cu înscaunarea fanariotilor. „Nu ma tem nici de banuiala ca as întrece masura, nici de învinuirea ca as ponegri de voi spune ca nu se afla pe fata pamântului un neam de ticalosi mai mârsavi decât fanariotii", observa Langeron.

Cu toate acestea, nu toti fugarii din Constantinopole si nu toti domnitorii fanarioti au fost rau-intentionati. Unii au adus un plus de cultura în tarile române. Câtiva – inspirati de iluminism – au initiat reforme. Pentru ca au venit prea târziu si au fost izolate, aceste eforturi s-au dovedit însa inutile: coruptia devenise deja un mod de trai în tarile române. În prima jumatate a secolului al XVIII-lea, domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat a încercat sa introduca salarizarea slujbelor. Rezultatul: functionarimea a încasat atât salariul, cât si asa-numitul „havaiet", adica tot soiul de plocoane si bacsisuri, obicei perpetuat pâna în zilele noastre...

Ceva mai târziu, un alt domnitor fanariot cu bune intentii, Alexandru Ipsilanti (poate singurul care a plecat de la domnie mai sarac decât venise), a încercat, la 1775, o anumita descentralizare si limitarea, fie si partiala, a puterii ispravnicilor în teritoriu. S-au fondat, în aceasta reforma judiciara, instante pentru fapte penale, pentru treburi civile si pentru cele comerciale. S-au înfiintat tribunale civile si în judete, dar totul a ramas, ca de obicei, de decor, pentru ca ispravnicii au controlat mai departe tot ce misca în teritoriile pe care le stapâneau. Se poate spune, din acest punct de vedere, ca ispravnicii din secolele XVIII-XIX au fost precursorii „baronilor" politici care controleaza acum judetele României.

Între ciubucuri si marea coruptie

Flagelul necinstei urmareste destinul României ca un fir rosu de-a lungul secolelor pâna în zilele noastre. De la gainariile marunte ale cetatenilor de rând, obisnuiti sa traiasca din mici învârteli mai degraba decât din munca onesta, dupa cum observa filozoful Dumitru Draghicescu la 1900, si pâna la elitele politice si intelectuale legate ombilical de afacerile cu statul, oportunismul e adevaratul brand de tara al României.

Nici macar a doua jumatate a secolului al XIX-lea, cea laudata de istorici si solidificata în memoria populara ca o perioada glorioasa, de renastere si reforme, n-a fost scutita de gravele scandaluri de coruptie.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii, erou popular intrat în legenda chiar ca luptator pentru dreptate (ocaua lui Cuza), a fost, în realitate, una generatoare de coruptie extrema. Domnitorul se înconjurase de un cerc de asa-zisi afaceristi – o camarila – cu care storcea finantele tarii. În ajunul caderii lui Cuza, deputatul Constantin Boerescu prezenta, de la tribuna Parlamentului, probe zdrobitoare ale unui jaf al bugetului care poate avea corespondent doar în zilele noastre.

Jaful în vremea lui Cuza

Mercurialul spagii: vrei la vama, dai mai mult

Dionisie Fotino, grec aflat în slujba boierului Dinu Filipescu, a scris în jurul anului 1820 o lucrare cu numeroase statistici. Printre altele, Fotino consemna senin veniturile dregatorilor, precum si mercurialul spagilor care asigurau cumpararea functiilor în Tara Româneasca: prefectura din Dâmbovita costa 4.000 de lei, cea din Ialomita – 3.000 de lei, cea din Nucsoara – 4.000 de lei, cea din Câineni – 14.000 de lei (zona de granita cu Transilvania, vama fiind pâna în zilele noastre un loc foarte râvnit de functionari). În schimb, vornicul din Tara de Sus aduna o avere de 53.500 de lei pe an, iar cel din Tara de Jos – 63.000 de lei. Pe lânga aceste ciubucuri, mai intra si salariul oficial, de la stat, de 500 de lei pe luna.


„Armata româna, o lume a coruptiei"

Ca si acum, imaginea României în general era, în prima parte a secolului trecut, cea a unei tari profund corupte. Bine informat asupra situatiei din tara noastra de catre serviciile speciale germane, dictatorul Adolf Hitler avea, conform secretarei sale particulare, Christa Schroeder, o parere foarte proasta despre România. Prin contrast cu maresalul Ion Antonescu, ceea ce se întâmpla în tara capata o culoare si mai întunecata: „Hitler admira mai ales caracterul corect si incoruptibil al lui Antonescu, calitati ce contrastau puternic cu metodele si uzantele dragi compatriotilor sai. Singurul repros pe care i-l aducea era lipsa de fermitate în conducerea afacerilor interne ale tarii sale. Armata româna era, în opinia lui Hitler, o lume a coruptiei si a tradarii".

În 3, 4, 8 si 10 ianuarie 1866, dupa cum descrie Alex Mihai Stoenescu în „Istoria loviturilor de stat din România", Boerescu, asumându-si toate riscurile într-un regim cezarist precum cel instituit de Cuza, a vorbit despre modul în care domnitorul amânase abuziv intrarea în vigoare a noului Cod Civil, pentru ca mai multi cetateni straini sa dobândeasca proprietati în România, dupa ce mituisera camarila domnitorului.

Monopolul fabricarii masurilor si greutatilor le fusese încredintat pe ascuns, fara licitatie, cetatenilor straini Lemaître si Bergman, iar statul român se obliga sa-i despagubeasca daca nu-si vindeau toata marfa! Monitorul Oficial, fabricile de armament, amenajarea albiei pentru râul Dâmbovita, construirea unor sosele – toate se facusera fara licitatii, la preturi exorbitante pentru stat, de cele mai multe ori spre beneficiul unor straini aflati în legatura cu camarila. „Pare imaginea unui jaf generalizat. Toate aceste acte de coruptie au sleit finantele statului si au introdus cu întreaga sa forta sistemul birocratic", concluzioneaza Stoenescu.

În contextul realitatilor din 2013, remarca facuta de Cuza dupa abdicarea sa fortata spune totul despre continuitatea în rau a clasei politice românesti, acum si întotdeauna. „M-ar fi rasturnat de mult partidele daca as fi fost aspru cu toti care prada tara, caci afara de câteva exceptii onorabile, dar netrebuincioase în lucrarile tarii, ceilalti nu cauta în drepturile pe care le cer decât mijlocul de a despuia tara" este afirmatia lui Cuza citata de istoricul Maria Georgescu, care concluziona: „Avea convingerea realista ca nimeni nu-i putea fi credincios în România acelor timpuri, daca nu era interesat. Ca urmare, a cultivat si tolerat în jurul sau, mai ales în ultimii ani de domnie, o camarila formata din profitori de tipul lui Liebrecht, Docan, Pisoschi s.a.".

Carol al II-lea, personificarea necinstei

Nici venirea lui Carol I n-a scutit tara de astfel de episoade. Cazul constructiei cailor ferate este cel mai scandalos dintre actele de coruptie care au slabit România. Presa vremii gemea de anchete si dezvaluiri în privinta felului în care mai ales liberalii se abonau la contractele cu statul si manipulau legile în asa fel încât sa obtina beneficii maxime.

Personificarea coruptiei interbelice a fost însa, în România, regele Carol al II-lea. Acesta a fost adevaratul inventator al multora dintre practicile de „sifonare" a banilor publici de astazi. Înconjurat de o clica de afaceristi, monarhul care a condus tara între 1930 si 1940 s-a dovedit de o lacomie greu de imaginat. Actele sale de coruptie au ruinat bugetul, au frânat dezvoltarea tarii si au slabit foarte grav capacitatea de aparare a României exact înaintea celui de-Al Doilea Razboi Mondial.

Rasuflarea otravita a Bizantului


Sofisticata civilizatie bizantina, descendenta a celor mai importante culturi ale antichitatii europene – cea greaca si cea romana – a cucerit fara nicio problema mintea si sufletul populatiilor cu care a intrat în contact, inclusiv pe invadatorii turci. Problema este ca, odata cu preluarea culturii, a organizarii si a stilului de viata ale celei mai evoluate societati existente la acea data, aceste popoare (între care si locuitorii de la nordul Dunarii) si-au însusit si moravurile care au dus la caderea Imperiului Bizantin.

Fluxul grecesc catre tarile române

Pe meleagurile românesti, coruptia si discordia ar fi ajuns „la pachet" cu religia ortodoxa, cu elementele de civilizatie bizantine si, mai apoi, cu emigrantii greci refugiati dupa caderea Constantinopolelui. Aici, momentul de cotitura pare sa fi fost decizia domnitorului Nicolae Alexandru, al Tarii Românesti, de a renunta la catolicism în favoarea ortodoxiei. Dictata de interese politice (obstructiile regelui ungar, care era si suzeranul domnitorului român, în legaturile acestuia din urma cu papalitatea), alegerea de atunci avea sa influenteze decisiv si pentru vecie traiectoria tarilor române. A fost momentul în care românii s-au legat de bizantini si de grecii care conduceau acest stat, renuntând la tutela spirituala a Occidentului.

Nicolae Iorga (marele istoric avea chiar el origini grecesti) mentiona, în „Bizant dupa Bizant", ca marile familii bizantine nu s-au stins dupa ocuparea Constantinopolelui de catre turci, la 1453, ci unele dintre ele s-au refugiat în Tara Româneasca si Moldova, singurele tinuturi ortodoxe ramase – la acea data – înca neocupate de turci.

Ulterior, domnitorii români au devenit mari ocrotitori si finantatori ai manastirilor ortodoxe de pe întinsul fostului Imperiu Bizantin (aceasta situatie s-a mentinut pâna la ridicarea Rusiei ca mare putere). În sfârsit, de la începutul anilor 1700, odata cu startul epocii fanariote, acest flux grecesc dinspre Constantinopole catre meleagurile românesti a devenit aproape sufocant.

Timp de un secol, la nivelul clasei conducatoare s-a realizat o contopire între elementul grec si cel autohton. Boierii erau încântati sa-si casatoreasca odraslele cu educatii venetici veniti din Fanar, iar grecii scapatati – dornici sa parvina.

„Hospodarii greci sunt oameni intriganti"

Dumitru Draghicescu îl cita, în „Din psihologia poporului român", pe Adam Neale, calator englez la începutul secolului al XIX-lea: „Hospodarii greci sunt oameni intriganti, de rea-credinta si necinstiti. Dupa ce petrec mai multe luni târându-se josnic pe la curtea vizirilor turci, dupa ce câstiga pe acestia prin multimea darurilor si a lingusirilor, învingând pe toti rivalii lor prin mijlocirea calomniei si vorbelor de rau, ajung sa fie numiti mai întâi dragomani la curte (n.r. – în Istanbul) si apoi guvernatori în Moldova si Valachia. Ei plecau la domniile lor ciuruiti de datorii facute pentru ca sa corupa pe membrii divanului turc, înconjurati de o multime de rude lesinate si de trântori morti de foame, si despoaie pe bietii tarani spre a-si îngrasa pe creaturile lor".

La aceeasi concluzie au dus si cercetarile istoricului Neagu Djuvara, sistematizate în lucrarea „Între Orient si Occident. Tarile române la începutul epocii moderne".

„Strica toate lucrurile bune si adaoga legi rele"

Exista documente care arata ca domnitorii pamânteni de dinaintea perioadei fanariote au sesizat influenta nefasta. Într-un hrisov dat la 1630 de Leon Tomsa (domn al Tarii Românesti între 1629 si 1632) si copiat de Radu Leon (domnitor al Tarii Românesti între 1664 si 1669) erau acuzati emigrantii veniti din Constantinopole: „Vazând atâta saracie si pustiire a tarii, cautat-am Domnia mea si cu tot sfatul tarii ca sa aflam de unde cad acele nevoi pe tara, si aflatu-s-a si s-a adeverit ca toate nevoile si saracia încep de la grecii streini, care amesteca domniile si vând tara fara mila si o precupetesc pe camete asuprite, si daca vin aici în tara, nu socotesc sa umble dupa obiceiurile tarii, ci strica toate lucrurile bune si adaoga legi rele si asupritoare si unele slujbe (dari) le-au marit si le-au ridicat fara seama pe atâta grecime ca sa-si plateasca ei camata lor. Înca si multa alta înstrainare a aratat catre oamenii tarii, nesocotind pe nici un om de tara, înstreinând oamenii despre domnia mea, cu pisme si cu napasti, si asuprind saracii fara mila si aratând vrajmasie catre toti locuitorii tarii".

„Oameni straini noua cu naravurile cele rele"

În baza acestui rechizitoriu, Leon Tomsa a decis, printre altele, expulzarea boierilor si a negustorilor greci din tara, cu exceptia grecilor casatoriti cu pamântence si asezati în tara.

Matei Basarab îi acuza pe aceiasi greci din fostul Imperiu Bizantin într-un document din 1639 în care limita posibilitatea de a se scoate avutiile de pe terenurile manastiresti cu destinatia lacasurilor de la Muntele Athos: „Mitropolitii si domnitorii tarii, oameni straini noua, nu cu legea sfânta, ci cu neamul, limba si cu naravurile cele rele, adica grecii, cari spurcându-si mâinile lor cu ocarâtoarea mita, sub vicleana taina începuse a vinde si a cârciumari sfintele manastiri ale tarii si lavrele domnesti, a le supune metoace dajnice altor manastiri de prin tara greceasca si de la Sveta Gora (n.r. – Muntele Athos), facându-le hrisoave de închinaciune fara de stirea sfatului si fara de voia soborului".

La 1711, în tarile române începea oficial epoca fanariota, perioada de peste 100 de ani în care Moldova si Tara Româneasca au avut domnitori greci alesi de sultan din cadrul comunitatii elene din cartierul Fanar, din Constantinopole.

Coruptia si hotia au capatat proportii înspaimântatoare, iar principatele române au devenit, în scurt timp, cele mai vitregite regiuni din Europa crestina. Toate veniturile acestor tari erau trimise la Constantino­pole, fie sub forma de plocoane si tribut, fie pentru a umple sipetele domnitorilor greci si ale rudelor lor. Spolierea, remarcata de toti calatorii straini, a fost totala timp de un secol.

La 1863, când Alexandru Ioan Cuza a decis secularizarea averilor bisericesti, nu mai putin de o treime din suprafata arabila din Moldova si Tara Româneasca apartinea bisericii, iar suprafete care însumau o septime din teritoriul principatelor erau închinate grecilor, prin intermediul manastirilor, iar veniturile erau scoase din tara. Din acest motiv, calugarii greci au complotat, încercând sa-l asasineze pe Cuza.

Dupa ce petrec mai multe luni târându-se josnic pe la curtea vizirilor turci, grecii ajung sa fie numiti mai întâi dragomani la curte (n.r. – în Istanbul) si apoi guvernatori în Moldova si Valachia. Ei plecau la domniile lor ciuruiti de datorii facute pentru ca sa conrupa pe membrii divanului turc, înconjurati de o multime de rude lesinate si de trântori morti de foame, si despoaie pe bietii tarani spre a-si îngrasa pe creaturile lor. Adam Neale, calator englez, la începutul secolului al XIX-lea

Cuvintele ordine, dreptate, cinste, onoare sunt adesea uitate în Tara Româneasca Aici, toate slujbele se cumpara, adica se plateste dreptul de a savârsi orice crima fara a fi pedepsit. Louis Langeron, conte francez, la 1812

Putreziciunea unui imperiu, respirata prin civilizatie

Dumitru Draghicescu a descris plastic, în „Din psihologia poporului român", influenta grecilor asupra acestei parti a Europei: „Împaratia bizantina fu pentru otomani, care o cucerira, ceea ce a fost mantaua lui Nessus pentru Hercule. Putreziciunea morala a acestui imperiu, îmbatrânit si intrat în descompunere, crea o atmosfera necurata, vicioasa, pe care o respira în Constantinopol, de la începutul ei, noua formatiune politica a otomanilor".

S-ar parea ca Mahomed al II-lea cucerise orasul nepotrivit: „Respirând si asimilând aceasta atmosfera, turcii si imperiul lor se otravira, din cele dintâi timpuri, cu spiritul de coruptie, de intriga, de delatiune si tradare, care predomnea de veacuri pe malul Bosforului. Grecii rafinati în arta înselaciunii, a amagelei si a coruptiei nu putura sa se pastreze la Constantinopole decât prin coruptie si prin desfasurarea unui spirit rafinat de discordie, de lingusire si de intriga".

„Sistemul de corupere, desavârsit de bizantini"

Cunoscutul sociolog si filozof român identifica în Biserica Ortodoxa principala pârghie prin care s-a raspândit coruptia: „Îndeosebi scaunul Patriarhiei ecumenice, singura unealta de precumpanire ce mai ramasese grecilor din toata marirea lor cazuta, deveni marul discordiei, ocazia intrigilor si a coruptiei turcilor ce se urma din partea grecilor doritori sa-l ocupe. Aceasta ocazie dezvolta la turci gustul de a se lasa sa fie cumparati cu sume de bani".

„Sistemul de corupere a marilor functionari, al femeilor Sultanului si a Sultanului chiar, fu dezvoltat si dus la desavârsire de bizantini. De veninul acestui spirit de vânare morala a suferit si sufera cu atât mai mult azi Imperiul Otoman (n.r. – la începutul secolului trecut, împaratia turceasca înca mai exista). Decaderea lui se trage de acolo si pieirea lui nu va veni din alta parte. Boala cronica, care tine pe acest bolnav perpetuu pe patul sau, este intoxicarea cu putreziciunea morala a vechiului Bizant", scria Draghicescu.

De aici, Draghicescu intuia o spirala a flagelului care a învaluit rapid România: „Neaparat ca sistemul coruptiei dezvoltat la Constantinopole nu putea sa nu aiba urmarile lui firesti si asupra legaturilor ce se stabilisera de curând între Poarta si tarile române. Situatia, în acestea din urma, devenise asa încât intrigile si luptele pentru domnie nu mai aveau niciun frâu. Petitorii la domnie se întreceau între ei cu pungile de bani, pentru a cumpara protectia si favoarea, fie a vizirilor sau a femeilor influente de la palat, fie chiar a Sultanului. Apucaturile turcilor primeau foarte bine concurenta candidatilor la domnie. Pungile cu bani si darurile erau bine vazute, bine primite si îsi aveau efectul. Lacomia turceasca, atâtata de coruptia grecilor, nu mai avea ea însasi nici un frâu".

Dincolo de orice urma de tagada este ca principalele elemente care au subminat, în ultimele patru secole de viata, Imperiul Bizantin au fost coruptia, dezbinarea si tradarea. Acestea ajunsesera atât de adânc înradacinate în nobilimea bizantina încât n-au încetat nici macar în fata primejdiei supreme, când Mahomed al II-lea începuse asediul Constantinopolului, si n-aveau sa se opreasca nici mai târziu, dupa cucerirea cetatii. Familiile bizantine au continuat cu furie lupta pentru scaunul Patriarhiei ecumenice si pentru favorurile noilor stapâni.

Spatarul tine o armata de arnauti ca sa urmareasca si sa prinda tâlharii ce misuna pe drumuri si în paduri: dar tocmai arnautii sunt cei ce fura si ucid, iar câstigul îl împart adesea cu spatarul. Louis Langeron, conte francez, la 1812

„Cârmuirea, adevarata nenorocire a acestui tinut frumos"

Macar în ceea ce priveste marturiile strainilor, acestia nu par sa aiba dubii în ceea ce priveste sursa mentalitatilor paguboase înradacinate în partile noastre. La 11 iunie 1798, „cetateanul Parrant", trimis al Republicii Franceze ca viceconsul în Moldova, îi remitea ministrului de Externe Talleyrand un raport amanuntit despre starea de lucruri din aceasta provincie. Francezul era fermecat de frumusetea locurilor si de bogatia naturii, dar dezgustat de cei care conduceau. O formula avant la lettre a atât de cunoscutei ziceri moderne „Tara frumoasa, pacat ca-i locuita!".

„Trebuie sa spunem ca aici întâlnim doua pacate mari, care, orice ai face, se vor împotrivi mereu înfloririi la care tinutul acesta frumos ar putea sa ajunga (…). Cele doua pacate sunt cârmuirea, care, prin natura ei, este o adevarata nenorocire, si depopularea, urmarea nefericita a celei dintâi", scria Parrant, citat de Djuvara în „Între Orient si Occident. Tarile române la începutul epocii moderne".

Nicio noutate: la începutul mileniului trei, ocârmuirea ramâne adevarata nenorocire a României, iar directa consecinta a acestor conducatori ticalosi este depopularea tarii: peste 3,5 milioane de locuitori, adica aproape 17% din populatie, au parasit România în ultimul deceniu !!!

Spiritul public distrus al românilor

„Provincia aceasta are si un stapân, însa un stapân strain, care o jefuieste, care este silit s-o jefuiasca si sa faca acest lucru cu o graba necrezut de mare. Ministrii de lânga el stiu sa faca întocmai ce face el. Toti slujbasii au grija sa le urmeze pilda, încât întreaga cârmuire nu este altceva decât un jaf; toti membrii ei sunt niste lipitori dornice sa suga ultima picatura de sânge a unor multimi vlaguite", descria francezul.

„Din trei în trei ani, o noua legiune de astfel de vampiri ajunge în Moldova, saraci cu totii, amarâti si, din trei în trei ani, pleaca de aici încarcati de aur si de bunuri, lasând dupa ei doar amintirea necazurilor si gustul pentru o nepotolita lacomie pe care vrednicii lor urmasi o vor arata negresit", le povestea Parrant, uluit, concetatenilor sai francezi.

Un alt strain, William Wil­kinson, consul general al Angliei în Principate, descria înrâurirea acestei exploatari asupra obiceiurilor pe care le-au deprins locuitorii de aici: „Nici unul din evenimentele care au înrâurit existenta politica si au distrus spiritul public al moldovenilor si al valahilor n-a fost atât de dezastruos ca sistemul de politica introdus de grecii din Fanar ajunsi în fruntea Principatelor".

Wilkinson manifesta un spirit analitic aproape impersonal: „Umiliti, înjositi si asupriti asa cum sunt grecii de când nu mai sunt un neam, civilizatia lor a decazut si ea pe masura ce au crescut greutatea si barbaria jugului ce-i apasa. Astfel, pe nesimtite, s-au învatat cu ticalosia si supunerea slugarnica. Prefacatoria si minciuna au devenit trasaturile cele mai caracteristice ale fizionomiei lor morale; în sfârsit, gravitatea împrejurarilor în care se afla tot timpul i-a obisnuit, treptat, cu tot ce-l poate înjosi si umili pe om".

Seful politiei e cel care-i ocroteste pe hoti si ascunde prada. Louis Langeron, conte francez, la 1812

De unde vine „civilizatia hotiei"?

În România, a patra cea mai corupta tara din Uniunea Europeana, conform studiului Transparency International pe 2012, e greu de gasit un specialist în coruptie. Oamenii de stiinta încep dialogul cu un avertisment sincer: „N-am studiat domeniul". E un paradox: ne lovim zilnic de aceasta plaga, vorbesc strainii, vorbim si noi, ne afecteaza viata de zi cu zi, dar putini sunt cei care au pus-o sub lupa stiintei. Sociologul Constantin Schifirnet, profesor la Facultatea de Comunicare si Relatii Publice la SNSPA si blogger „Adevarul", gaseste explicatii interesante pentru particularitatile „ticalosiei" seculare a functionarului român.

„Exista un context geopolitic favorizant, care a împins mentalitatile catre aceasta stare de lucruri. În primul rând, tarile române n-au avut niciodata alte teritorii sub ocupatie, care sa asigure capital din exterior. Miza a fost, permanent, aceasta resursa interna limitata, mai mereu sub presiune externa. De aici, lupta pentru accesul la buget. Acesta este, prin traditie, unica sursa sigura de îmbogatire în România. În plus, secole de-a rândul, pacea si functiile s-au cumparat în tarile române. Asta creeaza un obicei", spune Schifirnet.

Totul pleaca, pâna la urma, de la structura statului român: „Aceasta mentalitate tine de cadrul institutional. România nu a avut si nu are o birocratie reala, în întelesul celei occidentale, al celei frantuzesti, ca sa fim exacti, pentru ca noi de acolo ne-am inspirat".

Coruptia nu e un fenomen românesc, tine sa precizeze profesorul Schifirnet, dar aici amploarea e accentuata de niste factori locali. Timpul avut la dispozitie de România a fost, întotdeauna, scurt. „Noi, ca stat, n-am fost lasati niciodata sa ducem un proiect pâna la capat. Si asta a afectat mentalitatea colectiva", explica sociologul.

Pentru a evolua si maturiza, o societate are nevoie de perioade de timp în care sa existe continuitate, stabilitate, pace, o anumita predictibilitate a viitorului. România n-a avut niciodata la dispozitie aceste ragazuri. În scurtele intervale dintre razboaie, invazii sau crize economice, conducatorii tarii noastre s-au concentrat pe marile proiecte nationale: independenta, întregirea teritoriala. Proiectul reformei interne, acela al emanciparii populatiei si al progresului civilizatiei, a fost lasat în plan secund.

„Catolicii s-au autoreformat moral"

Istoricul Marius Diaconescu, profesor la Facultatea de Istorie a Universitatii Bucuresti si specialist în istorie medievala, spune ca nu cunoaste vreo marturie documentara care sa vorbeasca despre cinstea si respectul fata de legi al locuitorilor de pe aceste meleaguri, cu o singura exceptie: perioada lui Vlad Tepes.

Diaconescu explica institutionalizarea coruptiei si perpetuarea de-a lungul secolelor prin lipsa autoritatii: „Documente si marturii ale vremii atesta ca, în perioada lui Vlad Tepes, legea chiar era respectata în Tara Româneasca. Exista o legatura cauzala între duritatea cu care domnitorul acesta a sanctionat hotia, coruptia, tradarea si diminuarea acestor fenomene. De aceea a ramas si legendar în memoria poporului. Sigur, nu vom cadea în capcana cliseelor si a demagogiilor din ultimii ani, însa lucrurile asa au stat atunci, regulile s-au respectat pentru ca oamenilor le era frica sa le încalce".

Solutia pare mai simpla decât ne imaginam: „Cheia spre diminuarea coruptiei e o atitudine intransigenta a statului în fata tentativelor de a fi eludata legea. Nici în Occident nu a fost altfel pâna în urma cu un secol sau doua. La rigoarea de acum s-a ajuns tot prin impunerea cu forta a legii. Constiinta s-a format si cu ajutorul pedepselor si al educatiei".

Medievistul accepta ideea ca biserica ortodoxa a jucat si înca joaca un rol neplacut în perpetuarea coruptiei si gaseste cauze concrete, istorice: „Da, patriarhiile ortodoxe sunt afectate, într-un grad înalt, de acest flagel, n-are rost sa ne ascundem, stim cu totii acest lucru. Pâna la un punct, si biserica catolica a avut aceeasi problema cu coruptia ca si cea ortodoxa. Diferenta a început sa se faca în urma cu aproximativ 4-500 de ani. Începând din secolul al XVI-lea, reforma initiata de Martin Luther, izvorâta tocmai din aceste nemultumiri ale poporului fata de practicile bisericii catolice, a pus o presiune foarte puternica atât pe papi, cât si pe cler. Schisma protestantilor a obligat biserica catolica sa se autoreformeze. Din pacate, în ortodoxism n-a existat o asemenea presiune, iar consecintele se vad".

„Schimbarea va dura generatii"

Marius Diaconescu tine însa sa contreze cu argumente contributia grecilor în general la raspândirea coruptiei în tarile române. „În primul rând, nu trebuie sa credem tot ceea ce scriau domnitorii valahi în secolul al XVII-lea. Trebuie sa stim ca si atunci, ca si acum, era o lupta dura pentru putere. Iar edictele prin care diversi domni îi acuzau pe greci si chiar îi expulzau din tara erau doar justificarile unor rafuieli politice. Grecii veneau aici, cumparau mosii, se casatoreau aici, ajungeau la dregatorii si chiar la domnie, devenisera niste competitori puternici pentru boierii autohtoni, care nu vedeau cu ochi buni aceasta concurenta. Asa ca, în anumite momente, s-au folosit de prilejuri pentru a-si elimina rivalii", spune Diaconescu.

Nici fanariotii nu au fost chiar atât de rai, sustine Diaconescu. „Pentru cei din Fanar, domnia în tarile române era o afacere. Veneau aici pentru a-si recupera investitia si pentru a strânge avere. Deci nu aveam la ce sa ne asteptam. Dar sa stiti ca n-au fost toti rai. Pentru tarile noastre, care erau izolate din cauza dominatiei turcesti, ei au fost niste legaturi cu epoca Renasterii din Occident. Erau si oameni învatati care, mai ales în prima parte a anilor 1700, au încercat unele reforme, au initiat schimbari în acord cu ceea ce se întâmpla în lume. Constantin Mavrocordat a fost unul dintre ei. Apoi, mai târziu, Alexandru Ipsilanti. S-a urmarit descentralizarea, reducerea puterii boierilor, introducerea unor coduri de legi, profesionalizarea functionarilor. Boierii au fost cei care s-au opus, pentru ca nu acceptau sa-si piarda privilegiile."

Exista posibilitatea ca lucrurile sa se schimbe? Da, crede Diaconescu, aruncând o privire de-a lungul veacurilor, dar nu radical si nu într-un timp scurt. Un român, bulgar sau grec nu va ajunge niciodata sa gândeasca si sa actioneze precum un german sau un suedez.

O meteahna atât de veche precum coruptia se va atenua în generatii: „Prezenta României într-un cadru organizatoric larg, precum Uniunea Europeana, va duce, treptat, la impunerea unor reguli care acum înca sunt adoptate doar formal. Sunt factori puternici care actioneaza concertat pentru schimbarea mentalitatii. Milioane de români care merg mai ales la munca sau la studii în Occident iau contact acolo cu o alta disciplina, rigoare, cu o alta mentalitate. Unii o adopta si se se întorc aici. Este si o presiune legislativa puternica, multe dintre legile impuse acum de Uniunea Europeana vor sfârsi prin a fi însusite de români, indiferent de opozitia de moment a clasei politice. Dar ameliorarea aceasta va dura generatii".

Exista o legatura cauzala între duritatea cu care Vlad Tepes a sanctionat hotia si diminuarea acestui fenomen. Regulile s-au respectat de frica. Marius Diaconescu, istoric

Secole de-a rândul, pacea si functiile s-au cumparat. Asta creeaza un obicei. În plus, România n-a avut si nu are o birocratie reala. Constantin Schifirnet, sociolog

La noi, de la vladica la opinca, toata lumea fura. Si de aceea si copiii fac la fel! Iar daca nimeni nu mai are moralitate, nu mai au nici copiii. (…) La noi, ideea de a smecheri e considerata nu doar normala, dar aproape o datorie! Copiii astia sigur ca triseaza, pentru ca ei sunt necinstiti din educatie! Neagu Djuvara, istoric

Djuvara: „Sa se puna accentul, în scoala primara, pe cinste!"

Djuvara spune ca, în aceasta trista conseventa a poporului român, a existat o ruptura mai recent, tot sub influenta Occidentului de care-si leaga sperantele si Diaconescu. „Veacul al XIX-lea a fost unul destul de fericit. La începuturile României, de la 1859 si chiar mai devreme, odata cu ultimii domni pamânteni din tarile române, Ion Sturdza si Grigore Ghica, lucrurile au început sa se schimbe aproape miraculos. Sub influenta Occidentului, care la vremea aceea însemna Franta, a ideilor nascute acolo, partea intelectuala a boierilor nostri, negustorii bogati intrati în contact cu civilizatia de acolo au dat tonul unei reforme a mentalitatilor."

Într-un interviu acordat anul trecut pentru „Weekend Adevarul", Djuvara mentiona ca aceasta mentalitate de hoti a românilor a fost încurajata de comunism si de cei care l-au continuat dupa 1990. Istoricul gasea cauza si oferea si solutia pentru remedierea acestei catastrofe. „Am sa va spun un lucru suparator: la noi s-au dezvoltat mai rau decât oricând, în ultimii 60 de ani de comunism, hotia, trisarea, minciuna! La noi, de la vladica la opinca, toata lumea fura. Si de aceea si copiii fac la fel! Iar daca nimeni nu mai are moralitate, nu mai au nici copiii."

Istoricul are si o sugestie pentru Traian Basescu: „Daca as fi presedinte al Republicii, as face o mare adunare de învatatori si as spune ca pentru 10-20 de ani sa se puna accentul, din scoala primara, pe cinste! La noi, ideea de a smecheri e considerata nu doar normala, dar aproape o datorie! Copiii astia sigur ca triseaza, pentru ca ei sunt necinstiti din educatie. Pentru termen lung, trebuie sa schimbam mentalitatea, înca de la scoala primara. Sa-i învatam ca una din cele 10 porunci este «sa nu furi»!".

„Ca sa supravietuiasca, taranii au furat"

Decaderea moravurilor în România s-a accelerat odata cu instaurarea comunismului, dupa 1945. Nu numai Neagu Djuvara depune marturie. Pictorul Stefan Câltia (71 de ani) diseca boala societatii românesti cu puterea analitica a intelectualului care a urmarit, pe de plin constient, procesul de degradare. „Unul dintre programele cu care au venit aici cei care s-au instaurat în '47 a fost acela de a distruge elitele, de la cei de sus, pâna la cei din sat. Toti si-au declarat proprietatile, iar cine a fost harnic a fost scos din sat, înnebunit si terminat", a explicat Stefan Câltia într-un interviu publicat în acest an în „Weekend Adevarul".

Puterea exemplului furnizat de Câltia este graitoare: „În '64, am fost profesor de desen în satul Sercaia, lânga Fagaras. Alt lucru impus de comunisti, lucru care a distrus satul, a fost colhozul. Colhozul însemna urmatorul lucru: locul unde eu am învatat prima data sa fur. În satul meu, fiind un sat pe coasta, strazile erau cu sens unic, pentru ca veneau care multe cu bucate în sus si în jos si voiau sa evite sa se întâlneasca pe drumul acela îngust. În satul acesta, cuiva i-a venit ideea asta teribila: aduceam apa acolo, la arie, unde treierau oamenii. Nimeni nu s-a mirat de ce caram atâta apa. De fapt, desertam damigeana si o umpleam cu grâu si mergeam acasa si o rasturnam. Lânga lazile alea goale în care se tinea grâul cu ani în urma, noi reusisem sa strângem o gramajoara de grâu si eram fericiti. Eram prima data fericiti ca am furat! De atunci încoace, taranii, ca sa supravietuiasca, au tot furat. Si devenisera niste hoti de pe propriul pamânt".

România, locul 25 din 28 în UE

Conform indexului coruptiei din 2012 întocmit de organizatia Transparency International, România ocupa locul 29 din 43 de tari europene monitorizate. Cel mai bine la acest capitol stau tarile nordice – Danemarca, Finlanda, Suedia, Norvegia – si Elvetia, iar cel mai prost – cele ex-sovietice, balcanice si caucaziene. Dintre ultimele 15 tari în aceasta ierarhie, 11 sunt ortodoxe, doua musulmane, una catolica si Bosnia, musulmano-ortodoxa (peste 80 la suta). În clasamentul Uniunii Europene (inclusiv Croatia), România ocupa anul trecut locul 25 din 28, fiind mai „curata" decât Italia, Grecia si Bulgaria.

Indexul coruptiei este întocmit de Transparency International pe baza unui complex de indicatori furnizati de 13 institutii independente.

0 comments:

Trimiteți un comentariu