Impresii la un vernisaj

de Dorina Tutza


In luna mai a acestui an, frumoasa luna mai chiar si in Canada, a avut loc o expozitie de arta plastica a romanilor din Montreal.
Am primit o invitatie la vernisajul acestei expozitii, si am pornit catre locatia care gazduia evenimentul.
Sunt de putin timp in Canada si nu ma pot lauda cu prea multe conexiuni, dar speram sa intalnesc cateva cunostintze
Pe drum mi-am facut mii de ganduri (asa sunt eu in fatza noului). Ba ca ma voi impiedica de prima treapta, ba ca voi aluneca pe cine stie ce, ba ca vantul o sa-mi ia palaria sau o sa-mi ridice fusta si cate si mai cate. I-am dat aici dreptate acelui personaj care spunea ca, in viatza, suntem speriati de inpresia pe care o facem in ochii altora. Daca nu ar fi aceasta teama am trai mult mai linistiti.
Am ajuns la adresa indicata. Sperantzele mi-au fost confirmate. Am intalnit la intrare, multumesc lui Dumnezeu, cateva cunostinte foarte binevoitoare. Mi-a mai venit inima la loc.
Am intrat si am regasit acea stare specifica pe care am avut-o intotdeauna cand am intrat intr-o expozitie de arta. Baia de forma si culoare ma linisteste. O expozitie de arta este prin definitie un loc de lumina spirituala, iti da echilibru, relaxare.
Nu am intentia in randurile care urmeaza sa dau, ceea ce se cheama, amanunte tehnice – numarul artistilor plastici participanti, numele lor, aprecieri asupra lucrarilor expuse, a tehnicilor de lucru folosite etc. (asta au facut ziarele)
Intai pentru ca nu sunt un specialist, un critic de arta si apoi pentru ca scopul acestor randuri este altul
Dupa ce m-am imbatat de forma si culoare, am reusit sa ies din rigiditatea spiritului, pe care ti-o da, mai mereu, noul si m-am uita in jur.
Erau multi oameni (artisti, vizitatori) toti legati intr-un fel sau altul de arta, toti emigranti mai noi sau mai vechi.
Toti aveau pe chip un soi de senin, un soi de lumina. Sa fi fost oare ziua frumoasa de afara sau poate jocul de culori din interior? Nu stiu.
Am vorbit cu cativa dintre artisti
Ce m-a impresionat?
Acesti oameni emanau un soi de satisfactie, de bucurie a celui care face ce-i place.
Oamenii acestia trecusera prin perioada inceputului emigrari, grea pentru toata lumea, o stiam pe pielea mea, dar o depasisera.
Ce era mai important este ca o depasisera frumos, neabandonandu-si visul de a lucra, de a se juca cu lumina din sufletul lor si al altora.
Sigur ca, in mod firesc, isi doreau si un castig material. Dar asta era in plan secundar.
Pe primul plan, vizibil detasat, era mandria creatiei, bucuria ca au putut lucra, ca au reusit sa spuna lumii ceva.
In logica firescului, toti aveau probleme, greutatile cotidiene, toti se luptasera cu statutul de emigrant proaspat venit
Acum insa, nimic nu mai conta.
Acei oameni, acel loc era unul al spiritualitatii, al luminii sufletesti, al linistii si armoniei interioare.
Toti aveau aceasta pecete pe chip.
A fost impresionant sa constat acest lucru.
Am plecat acasa cu un mesaj transmis subliminal de acei artisti plastici.
Mesajul era: fa ce-ti place, fa cu placere ce faci si viatza va fi mult mai frumoasa!
E frumoasa viatza, nu-i asa?

0 comments:

Trimiteți un comentariu