Neuitare

CORINA PETRESCU



NEUITARE

mamei mele, Rozalia

O mama a plecat, a mea!
Cum poti sa lasi sa plece
O mama?
De ce nu o legi cu lanturi, cu pietre, cu foc
De tine?

Si copacii pleaca în fiecare iarna,
Dar se întorc doar câteva luni mai târziu
Cu brate, cu frunze, cu flori
Ba chiar si cu fructe.
Copacii nu pleaca asa, cum pleaca oamenii.

Mama nu a luat nimic cu ea si totusi,
Nu mi-a lasat nimic, nici glasul, nici mersul ei,
Nici cuvintele ei dragi, nici zâmbetul ei sfios.
Acolo unde este trupul ei, nu o simt a fi ea.
A ramas prin casa, printre flori, printre hainele ei si
Printre rafturi si umerase…
Când stau în fata cescutei de cafea din serviciul cel pretios
De portelan chinezesc,
Îmi amintesc, iata, ca mama nu l-a folosit niciodata pentru ea,
Doar pentru altii.
Din aburul cafelei tipa amintiri…
Hai, mama, sa spargem cescutele chinezesti,
Îti cumpar eu altele!
Nu, nu vii?
Nici mâine, nici în week-end?
Ah, am uitat ca nu mai beau cafea, dar uite,
Am sa te chem sa povestim un pic,
Sa-ti spun ca,
Desi a trecut un sfert de veac (!)
Sufletul tau miroase a pâine calda aburinda,
A zambile cu petale tocmai desfacute,
A trandafiri roz…
Totusi, daca ma gândesc bine,
Mi-ai luat cu tine visele, iluziile, visurile
Si nu mai am puterea sa învat sa visez.
Nici noaptea, nici ziua.
Stii cum e o noapte fara vise?
Stii cum e o zi fara vis?

Roasa de apa, piatra se transforma în catifea
De  portelan…
Oricât de frumoase ar fi,
Amintirile nu pot fi slefuite,
Se stafidesc cu salbaticie si ceea ce ramâne din ele
Se numeste, ravasitor si…pentru totdeauna…
Dor.

20 II 2014

1 comments:

Anonim spunea...

frumoase versuri....

Trimiteți un comentariu