Ada-Kaleh

«Pe Ada-Kaleh, timpul ne prisosea»
Interviu realizat de Florentina Tone



„Toti au pe lumea asta o patrie. Noi nu avem sansa asta"
Cartea „Ada-Kaleh sau Orientul scufundat"  a cineastului Marian Tutui, lansata la finalul lunii ianuarie de Editura Noi Media Print, a sfârsit prin a fi cea mai bine ilustrata lucrare despre insula aflata acum la 30 de metri sub apa; aceasta, desi autorul recunoaste franc în prefata ca a intentionat, de fapt, sa scrie un scenariu de film documentar despre Ada-Kaleh. O întâlnire cu Gheorghe Bob – care a venit într-o buna zi la Arhiva nationala de Filme, solicitând pelicule despre insula – l-a molipsit pe Marian Tutui cu „microbul" oriental, iar scenariul preconizat a devenit un album ilustrat si bine documentat, doldora de carti postale, fotografii si gravuri, dar si de informatii grupate în capitole cu subtitluri atent ticluite („Aici aflam diversele nume care i s-au dat, însa timpurile vechi ramân în negura", „Tihna de la începutul veacului al XIX-lea si pâna în 1967" etc.). Se evidentiaza, mai cu seama, stop-cadrele din pelicule cu si despre insula („Ultima primavara pe Ada-Kaleh", 1968; „Salutari din Ada-Kaleh", 1968; „Monumente la Portile de Fier", 1967; „Acolo unde Dunarea se întâlneste cu Carpatii", 1965; „Sopârle", 1965 etc.), dar si inventarierea unor marturii ale celor care au locuit pe Ada-Kaleh pâna la sfârsitul ei. Ulvye Regep din Orsova povesteste: „Tinerii se casatoreau si din dragoste, si dupa voia parintilor, din obligatii familiale sau pecuniare. Toti eram ca o familie. Daca se iubeau doi, stia toata insula. Au fost odata, cam prin 1937-1938, douazeci de nunti o data. S-au fotografiat toate miresele". Tülay Tunalîgîl din Istanbul rememoreaza: „Era o alta atmosfera. Chiar si mirosul era diferit. Pe lânga case era o aroma de fructe. Fructele erau fierte în cazane mari pentru marmelada. Mergând spre piata puteai sa simti mirosul de tutun. Mergând spre apa puteai sa simti mirosul de muschi". Si parca-i simti tristetea lui Cafer Ismaloglu, din Herculane: „Toti au pe lumea asta o patrie. Chiar daca locuiesc departe, îsi pot vizita locul natal când vor. Noi nu avem sansa asta".

Ada-Kaleh, insula scufundata

Istoria  insulei aflata odinioara la 4 km sud-est de Orsova si 18 km de Drobeta Turnu Severin începe de mult, în timpuri aproape imemoriale, când Herodot o numea Cyraunis si o descria astfel: „lungimea insulei - 200 de stadii, îngusta, plina de maslini si de vita salbatica". Dincolo de legende si denumiri diverse, insula apare pentru prima data mentionata într-un document oficial pe 22 februarie 1430, într-un raport al cavalerilor teutoni catre regele Sigismund al Ungariei; în document apare precizarea: „pe insula Saan erau 216 oameni". Mai târziu, insula, denumita deja Ada-Kaleh (Insula Fortareata, Insula Cetate, în turceste), trece de nenumarate ori de la turci la austrieci si viceversa, în perioada 1718-1738 austriecii construind pe insula o cetate cu 20 de turnuri si sase porti de intrare; un sistem de fortificatie de tip Vauban. În 1919 e instalata prima garnizoana româneasca pe Ada-Kaleh, iar Tratatul de la Lausanne (1923) consfinteste apartenenta insulei la România. Una dintre vizitele memorabile pe insula în anii interbelici e cea a Regelui Carol al II-lea, la 4 mai 1931 (foto sus), vizita în urma careia insularii redobândesc o serie dintre privilegiile pierdute pe parcursul timpului: societatea „Musulmana" are voie sa introduca pe Ada-Kaleh, fara plata taxelor vamale, o serie de produse în anumite cantitati (tutun, zahar, bauturi spirtoase, cafea, obiecte de suvenir, fesuri etc.). În anii comunismului, numarul turistilor scade considerabil (în 1932, Ada-Kaleh devenise statiune climaterica), mai cu seama în perioada în care relatiile dintre România si Iugoslavia erau la cota de avarie. Povestea insulei se apropie de sfârsit atunci când demareaza lucrarile la sistemul hidroenergetic si de navigatie Portile de Fier. Un proiect al istoricului C.S. Nicolaescu-Plopsor prevede reamplasarea monumentelor de pe Ada-Kaleh pe insula Simian, cetatea si monumentele funerare sunt mutate, dar locuitorii se împrastie în Turcia, Constanta, Orsova, Turnu Severin, Bucuresti. Pe parcursul lui 1969 insula e acoperita treptat de apa; si, dupa moartea academicianului Plopsor, proiectul refacerii insulei pe Simian e abandonat (povestea revine în actualitate pentru scurta vreme în 2006, pentru a se scufunda apoi cu totul în uitare).
Gheorghe Bob avea 6 ani când a ajuns pe Ada-Kaleh si a parasit-o când avea 26. Si-a petrecut pe insula copilaria si tineretea si-acum povesteste despre coltul de Rai în care a trait doua decenii pe ton egal si linistit. Povesteste cu rabdare, la timpul prezent; un prezent etern, continuu, o forma de a tine amintirile vii. Povesteste cu detalii, cu ochi de monografist, caci i-au ramas în minte chipuri si imagini, gusturi si mirosuri. Povesteste cu ochii copilului, dar aduna totul cu mintea adultului: nimic nu trebuie sa se piarda din istoria insulei, tot asa cum în faimoasa dulceata de smochine de pe Ada-Kaleh toate semintele trebuie sa ramâna în interiorul fructului.
Domnule Bob, sa o luam cronologic: cum ati ajuns pe Ada-Kaleh?
Aici e vorba de primele amintiri si sunt vechi, foarte vechi primele amintiri. Sunt trecute cu mult peste 60 de ani. M-am nascut în 1942. Si daca tot e la moda sa ne consideram victime, as putea fi si eu considerat o victima a celui de-Al Doilea Razboi Mondial, ca atâtea mii si mii de copii ramasi orfani de tata. Deci, ma nasc în timpul razboiului, în 1942, undeva în Filiasi, la familia parintilor mamei; tatal meu pleaca în razboi si de atunci nu mai stim de el. Mama si parintii ei parasesc Filiasul si ajung în Danceu, o comuna mai apropiata de Turnu Severin, iar mama începe sa-si caute de lucru. Realizeaza ca ramâne singura sa creasca acel copil pe care-l avea. În perioada aceasta, avea o sora casatorita pe insula Ada-Kaleh cu un turc. N-am retinut prin ce minune a ajuns matusa pe Ada-Kaleh. Cert este ca mama cautându-si de lucru, având si un copil, eu eram mereu lasat când la bunici, când la un frate al ei si astfel ajung si la matusa din insula...
Click aici pentru mai multe fotografii

Când se întâmpla asta?

Cam prin toamna lui 1948, primavara lui 1949. În jur de 6 ani, cam asa sa fi avut. Si, vedeti, copilul face diferenta. Satele românesti le stim; chiar daca unii nu vor sa recunoasca si zic ca erau grozav de grozave, nu e adevarat; am trait pe viu si stiu ulitele alea pline de tarâna, de namol. În fine, am facut drumul pâna la Severin cu caruta, de acolo cu o cursa CFR pâna la Halta Ada-Kaleh si acolo, prima amintire, normal, e barca. Ma urc în barca, vad apa aia asa maaaare, imensa pentru copilul de atunci... Cu un pic de teama, dar eram curios. Priveam în jur, apa clipocea, auzeam vâslitul vâslelor, ajung la debarcaderul de pe insula... Vedeti, exista verdeata si în satele noastre, dar aici era o abundenta de verdeata, totul era verde.
Se povesteste ca era un colt de Rai...
Da, asa simteam eu atunci. Ziceam mai târziu ca a fost o data insula Ada-Kaleh, acolo unde, primavara, si zidurile batrânei cetatii înfloreau. Înfloreau, de ce? Pentru ca între caramizile acelea ale cetatii, asezate în timp, în sute de ani, de când fiintau ele, cresteau flori de gura-leului. Iar primavara ma uitam în fundul gradinii si vedeam zidul de sus pâna jos înflorit...
„Smochinele, casa, cazemata, si acum, dupa 60 si ceva de ani, nu mi-au disparut din memorie"
Mama a mers atunci, la sfârsitul anilor '40, cu dumneavoastra, pe insula?
Mama vine cu mine atunci, ma lasa acolo si se întoarce. Se stabilise atunci la un serviciu în Turnu Severin. Eu ajung aici, cobor din barca, urc pe un fel de dig si de-acolo, cu matusa de mâna, mergem pe un drum, pe o cale de acces cu piatra cubica; nicio straduta nu avea denumire acolo, în insula. Si apare, la un moment dat, o imensa bolta de cetate, prima poarta de intrare în cetate, iara un prilej de uimire pentru mine. De acolo, trec printr-una, doua, trei porti din-astea, în stânga, în dreapta, probabil ati mai vazut imagini; acele guri cascate în zidurile de cetate. Turistii care veneau pe insula, toti se minunau; va imaginati ce impact a putut sa aiba asupra mea...
Ajung la casa matusii care era undeva sus, pe cetate, construita; alta curiozitate, alt prilej de a te minuna. Am si acum imaginea ei în minte. O casa reprezentativa pentru insula, pentru ca e mentionata si în monografia insulei. La data când ajung, în acea casa locuiau trei familii. Era, într-un capat al casei, capatul dinspre Est, o familie Abdulah: sot, sotie, doi copii. Partea din casa unde locuiau ei avea un nuc mare si împrejurul nucului, un fel de dusumea la o înaltime de 50-60 centimetri, închisa cu un gardulet de protectie si o scarita de urcat; acolo, doamna familiei lucra la o masina de cusut de mâna; lucra croitorie, si copiii lânga ea. La mijloc, între familia Abdulah si familia matusii mele locuia preotul ortodox din insula, parintele Dosoftei.
Copilul  Gheorghe Bob, la începutul anilor '50, în dreptul primei porti de intrare în cetate, asa cum a fost fotografiat de un reporter de la „România Libera"
Dar erau atâtia români pe insula încât sa necesite prezenta unui preot?
Existau câteva familii de români. De fapt, exista o singura familie de români puri, adica sot, sotie si copii români. Mai erau familiile mixte, cum era si cea a matusii mele, o familie de unguri si o familie de nemti. Turci, în schimb, erau mai mult de 90%. Iar pe insula erau, atunci când am locuit eu acolo, în jur de 600 de oameni, 160-170 de familii. Cert este ca exista biserica ortodoxa pe Ada-Kaleh si, pe lânga aceasta biserica ortodoxa, si doua capele ortodoxe. Mai târziu, crescând, ma gândeam eu, asa: oare voiau cumva sa-i crestineze?
Si am ajuns la partea din casa unde locuiau matusa mea si unchiul turc. Acolo, iarasi ceva care m-a impresionat de la bun început, ceea ce mai târziu am vazut ca era comun tuturor locuintelor din insula: fiecare camera avea într-un colt baia amenajata.
Fiecare camera?
Da. De ce fiecare camera... În constructia tipului de casa la ei, exista acea parte de locuinta pentru barbati si parte pentru femei; si atunci, automat, fiecare trebuia sa aiba si baia în coltisor. Iar în bai înca se mai pastra ceva în genul boilerului, cazan de arama, cu foc, înca functional. Vedeti, la noi la tara era ligheanul, copaia, cum se denumeste în fiecare zona, acolo era acest cazan. În fata casei aveau o bucatarie de vara, în care mai dainuia un mijloc de facut focul si de gatit, foarte vechi, ceva cu un horn foarte mare, nu mai vazusem asa ceva pâna atunci. Ies din casa, în curte si, ca sa ajung la wc-ul lor, mergeam pe marginea zidului cetatii. Curios, iarasi, casa era construita sus, pe cetate, la înaltimea de 6-7 metri, fara gard de jur împrejur; si erau copii, oameni, animale, dar nicio stire ca vreun om de pe insula ar fi cazut sau s-ar fi întâmplat ceva.
Vedere  înfatisându-l pe Bego Mustafa, un insular faimos, în interiorul cetatii de pe Ada-Kaleh
În afara acelui nuc imens din curte, mai era un dud acolo unde locuia matusa mea. Existau pe Ada-Kaleh acele dude pe care ei le numeau, pe turceste, „sam-dudi". Un dud altoit, cu gust de mura, cu coada foarte tare; nu puteai sa le rupi usor, cum rupem dudele noastre. Aveau un gust foarte placut dar când le rupeai, fiind rezistente la coada, te murdareai pe mâini si mâinile copiilor întotdeauna erau patate... Si apare acum si fructul acela minune care îmi ramâne întiparit probabil pentru totdeauna în minte: smochina. De unde veneam eu erau corcoduse, mere, pere.. Iar acolo, pe insula, când am ajuns, am prins chiar aceasta perioada de fruct copt. Si îmi da matusa mea un fruct din ala, eu neîndraznind înca sa cer, asemenea oricarui copil care, la început, face pe cumintele... Va spun, are un gust... Vedeti, când îl manânci mai târziu ai proprietatea asta de a compara, pâna la vârsta aia ai mâncat tot felul de fructe, te-ai obisnuit cu asta. Pentru copii e cu totul altceva. Miezul acela rosu închis, spre negru, desfacut, curatit de coaja... Mai târziu încoace, vin la o matusa a mea în Bucuresti, pe-atunci rula la un film, „Povestea micului cocosat", iar o poveste cu niste smochine. Baiatul manânca niste smochine, îi cresc urechi de magar, ceva de felul acesta. De-aia spun, smochinele, casa, cazemata, si acum, dupa 60 si ceva de ani, nu mi-au disparut din memorie.
Am mai citit undeva de mosmoni, de „turberighe", fructe specifice insulei...
Mosmonul e iar un fruct zis specific acolo, dar am gasit mosmonul în Bucuresti; pe strada George Calinescu, la nr. 36 sau 37, între blocuri este o casa cu curte si are un mosmon acolo. Este un fruct ca o maceasa mai mare, de culoare maronie, tot asa, cu mustatile în sus. Se desfac mustatile acelea, se rup, se curata un fel de capacel si, prin stoarcere, iese un gem natural, foarte placut la gust. Din pomi se culege în forma tare, se tine pâna se înmoaie si atunci se curata. Parca e pasta de macese daca ati mâncat vreodata. Iar „turberighe" este o corcodusa altoita, dulceaga la gust si verde, aveam si din acelea în curtea casei. Aveam în fata casei, unde era masuta, la trandafiri, acolo...
„Debarcaderul era inundat de licurici si noi, copiii, îi prindeam, îi întorceam pe spate, dadeam cu limba si ni-i lipeam în frunte"
Si locuiesc o perioada la aceasta matusa. Copil fiind, tot în casa ei, eu român, mi se face primul pom de Craciun într-o comunitate de turci. Iarasi, o ciudatenie. Mi se face pomul, venea o familie de turci pe la ei în vizita, sotul, Masar, si sotia, Omurli – si numele lor înca le retin; sotul, Masar, fiind mai glumet din fire, ma învata sa spun si eu o poezie lui Mos Craciun. Poezia fiind un pic mai deocheata, o recit; suna cam asa: „Mos Craciun cu paiu-n cur/Bate vântu', paiul iasa/Mos Craciun fuge si beasa". Spun poezia asta, a doua zi dimineata nu mai este pomul. Matusa mea îmi spune: „Vezi ce-ai facut? Te-ai luat dupa ala, ai spus prostii". Da-i, plângi, vaiete, nu stiu ce...

Dar se vorbea în româna sau...?

În familia matusii se vorbea si în româna, si în turca. Dar nici matusa, nici mama – ca a venit si ea mai târziu – n-au reusit sa stapâneasca turca asa cum am reusit sa o învat eu. Si asta datorita faptului ca eram copil. Fara sa depui un interes anume te trezesti ca vorbesti limba turca. Pe insula se vorbea turceste, dar chiar si ei între ei când vorbeau mai intercalau si cuvinte românesti. Pentru ca ei aveau permanent contacte, legaturi cu românii... Una, cu turistii care veneau zilnic. Dar în insula, chiar daca exista tot strictul necesar unui trai am putea spune comparabil cu un asediu sau ceva de genul asta, la datele la care se lua salariu se mergea la Orsova, la cumparaturi, sau la Turnul Severin.
Si ati mers la scoala pe insula?
Între timp, se asaza cumva mama în Turnu Severin si vrea sa ma ia la scoala acolo. Vin, ma înscriu la scoala, dar se întâmpla un eveniment. Fara cunostinta mea, matusa îi gaseste mamei un turc, cu care aceasta se casatoreste si venim cu totul în insula. Si locuim în casa acestui Hasan Ali Kasap.
În '49, în toamna, face o vizita pe insula Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nu stiu daca neaparat pe insula sau facea un turneu pe granita între „Tito tradatorul" si noi, supusii Moscovei pe atunci. Si vede un grup de tineri care discuta – amenajau Caminul Cultural – si îi întreaba unde lucreaza. Si i se spune ca pe insula nu exista decât Fabrica de Tigarete... Fabrica de Rahat îsi încetase activitatea, cea de tigarete fiind nationalizata a continuat sa functioneze. Se hotaraste atunci înfiintarea unei fabrici de confectii care, la început, s-a numit „Vasile Roaita". Si se angajeaza la fabrica de confectii si mama, si matusa. Ne stabilim, asadar, în casa acelui Hasan Ali Kasap si ma înscriu la scoala din insula...
Pe Ada-Kaleh exista scoala cu predare în limba româna si ore de limba turca. Învatatoare era atunci o doamna Ela, fiica unei familii de unguri din insula, iar limba turca o preda hogea din insula; noi îi spuneam „domnul Hogea". Scoala avea trei sali de clasa. Doua erau functionale, una nu era functionala. Acolo era un fel de depozit de banci si alte obiecte. În fiecare sala clasa se preda la doua clase; pe Ada-Kaleh era scoala de patru clase. Iar pentru cei care doreau sa mearga mai departe exista scoala în comuna Vârciorova, unde am urmat si eu, sau în Orsova.
Povesteati dumneavoastra la evenimentul de lansare a cartii „Ada-Kaleh sau Orientul scufundat" despre jocul copiilor cu licuricii de la debarcader...
Licuricii, „orak bugey"... Ei le spuneau cumva „gâza secerisului", ca apareau în perioada de vara. Parcul în care se afla debarcaderul era invadat, inundat de licurici si noi, copiii, îi prindeam, îi întorceam pe spate, dadeam cu limba si ni-i lipeam în frunte. Eram cu stea în frunte, nu? Licuricii nu erau pe-atunci o curiozitate, dar dupa aceea m-am gândit: de ce oare numai acolo? Pentru ca de licurici auzim peste tot dar eu de vazut nu i-am mai vazut de-atunci...
 „Insula era ca o familie, ca o curte imensa cu mai multe case"
Domnule Bob, povestiti-mi, va rog, despre insula: cum era, cum arata, cu ochii copilului de atunci...
Da, dar copilul se facuse mare de-acuma sau se maturizase înainte de vreme. De ce denumeam eu undeva insula un coltisor de Rai... Raiul, în general, în toate religiile e perceput a fi locul fericirii supreme sau ceva de felul acesta. Eu, atunci si acolo, asta consideram. Si nu vad cine ar putea sau ar fi putut sa ma contrazica când, pe acea bucatica de pamânt, lunga de 1.600-1.700 de metri, lata de 500-600 de metri, aveai tot strictul   necesar. Ca si când ar fi trebuit sa faci fata unui asediu; de fapt, insula fusese supusa asediilor pe parcursul anilor. Dar acum, în perioada în care eu îmi petrec copilaria si tineretea acolo, pe insula exista tot, absolut tot. Aveam scoala, aveam fântâni cu apa potabila...Pe atunci, acea apa Dunarii nu era declarata potabila, dar noi si barcagii beam apa din Dunare. Barcagii aveau o unealta, o scula, ceva, în genul unui faras mai adânc si mai scurt, cu care aruncau apa din barca. Ei, când treceai pe Dunare, luai cu ala din Dunare si beai; fara sa ai o retinere sau o spaima ca, vezi, Doamne!, s-ar putea întâmpla nu stiu ce. Însasi în credinta lor se spunea ca apa care trece peste sapte pietre se purifica cumva si poti s-o bei fara probleme. Dar aveam pe insula  puncte de apa potabila,aveam brutarie, aveam magazin alimentar, magazin industrial, în care gaseai de toate: textile, fiare, ace de cusut, gaz, felinare, si tot ce era nevoie; erau apoi Primarie, librarie, cinematograf, posta, statie de radioficare, cu tot soiul de emisiuni locale, cu întreceri: cine a citit cele mai multe carti de la biblioteca; cine a învatat mai bine la scoala... Apoi, biserica româneasca, geamia turceasca, cu renumitul covor dat de sultan comunitatii din insula în anul 1904, care e acum la geamia de la Constanta.Constanta a sarbatorit anul trecut, geamia de acolo a facut o suta de ani unde, printre altele, se lauda cu covorul; covor care era de la noi. Zic „de la noi" pentru ca m-am considerat întotdeauna insular. Când spuneai ca esti din Ada-Kaleh aveai un punct în plus oriunde ai fi mers. Asta în genul traficului de influenta sau cum îi spune acum. Daca lânga asta mai puneai si un borcan de dulceata sau un peste de Dunare, succesul era asigurat în totalitate. Atunci nu era socotit gen de mita sau..., era o atentie. Mai ales ca aceasta specialitate a dulcetii de smochine nimeni si nicaieri n-o s-o faca cum o faceau ei acolo.
Primavara si toamna se produceau aceste..., acum le zice inundatii, dar noi nu le numeam asa. Spuneam: „iar a venit apa mare, mi-a luat rosiile, mi-a luat ceapa..."
Adica era Dunarea care crestea?
Da, fiind în mijlocul Dunarii, odata cu cresterea nivelului Dunarii exista infiltratia care crea acea crestere a nivelului apei. Acolo nu exista însa teama de apa. As putea zice ca eram socotiti fiii apelor, cumva. Cât am stat acolo nu s-a înecat niciun localnic. Femeile mergeau la Dunare, spalau rufele. Altadata mergeau la Dunare, spalau vasele. Gatitul facându-se pe masini de gatit, vasele se afumau pe fund si femeile le frecau cu nisip, le curatau pe mal. Cu toate baltile acestea de pe insula, care apareau când crestea nivelul Dunarii, existau foarte multe vietati de apa, serpi, cuiburi de broaste testoase... Erau, de pilda, niste sopârle negre, dar negre, negre; când se retragea apa, se îngropau în pamânt. Pentru ca noi având gradina acolo, primavara sapam. Si sapând, dadeam de acele sopârle de culoare neagra.
Sunt evenimente anume care v-au ramas în minte de-atunci, din primii ani petrecuti pe insula?
Retin când moare Iosif Vissarionovici Stalin. Se face mare adunare la Caminul cultural. Vine cineva, probabil de la raion, cum era atunci, ne cuvânteaza. Noi, copiii, începem sa plângem: ca, vai, Doamne, ce-o sa facem? Ca a murit Stalin. Vedeti cum era insuflata chestia asta în sufletul copiilor, care credeau ca vor ramâne cumva fara tatuc, orfani... Si-au mai fost si acele deportari pe Baragan care s-au facut si de pe insula. Atunci se zicea ca pe Baragan erau dusi boierii, chiaburii. Si l-au luat pe Mehmet Kadri, unul dintre fratii Kadri, socotiti mari bogatasi. Ali si Mehmet Kadri fusesera, la un moment dat, proprietarii celor doua fabrici de pe insula. Ali, al fabricii de tigarete, Mehmet, al fabricii de rahat. Ali Kadri, cel cu fabrica de tigarete, pleaca la un moment dat în Turcia. Asa ca e deportat pe Baragan doar fratele lui, Mehmet Kadri; dar pe lânga acesta au fost foarte multe familii din insula duse acolo. Care – gândeam eu retrospectiv – fie au avut tentativa de trecere la sârbi, ceea ce era o crima atunci, fie au avut în neam pe cineva care a trecut. În perioada de relatii foarte dure între noi si sârbi, pe malul românesc exista gard de sârma ghimpata, pe toata zona frontierei; dincolo de sârma ghimpata, unde terenul permitea, era arat fâsie si se grapa o data la o zi, doua. Era atunci si o halta de tren, Halta Ada-Kaleh, iar în dreptul haltei exista o poarta în acel gard de sârma ghimpata care se închidea seara si se deschidea dimineata. În perioada asta, insula putea fi socotita ca un fel de lagar, pâna la urma. Dar e dur cuvântul, ca prin viata dusa acolo nu simteai asta. Cei de pe Ada-Kaleh erau însa oricum obisnuiti cu aceasta semi-izolare...
Dupa deportarile pe Baragan care au durat un an sau doi, în casa unei familii care fusese dusa pe Baragan se facuse un stationar, un fel de spital. Exista dispensar medical, functiona în permanenta acolo cu o familie de sanitari: familia Taranu, sot si sotie. Tot în perioada copilariei exista un frizer pe insula, Memecea-Aga. La el te duceai, te tundeai, te barbiereai, tot el îti scotea si maseaua care te durea si, cel mai interesant, era omul care facea serviciile de botez al baietilor, acea circumcizie care se face la ei. Dupa moartea lui ramâne baiatul lui care practica acest lucru.
Tot dupa deportarile în Baragan se mai produce un eveniment care creeaza, cumva, o tristete în comunitate. Este arestat hogea din insula. Arestat politic, dus la Canal. Iar, enigma pentru mine, pentru ca, cunoscându-i pe toti si neputând sa cred ca cineva din insula... Probabil ca urmare a unei turnatorii, cum se practica atunci.
Mi-ati spus de moartea lui Stalin, dar, ca veni vorba, mai rememora cineva vizita lui Carol din '31 în anii când traiati dumneavoastra pe insula? Ca înteleg ca a fost un moment important pentru comunitate...
Da, da, se povestea despre vizita lui Carol si despre privilegiile redobândite de insulari cu acest prilej. Unii zic ca Regele a facut bine, altii ca a avut interese ascunse cu acel Ali Kadri, ca faceau afaceri... Dar toti mai marii zilei au venit în vizita pe insula. În 1968, de pilda, a fost si vizita lui Nicusor si a lui Zoe Ceausescu pe Ada-Kaleh. Niste copii foarte simpli, el într-o camasuta pipita cu mâneca scurta, alerga pe-acolo, mi-aduc aminte, însotit de Paul Niculescu-Mizil. Cred ca erau escortati dar nu se simtea nici o garda în jurul lor.
Vara?
Da, vara au venit în vizita. Au trecut chiar pe lânga masuta noastra, unde vindea sora dulceata de smochine si braga. Îi vad si acuma cum alergau. El, sarind asa, se ducea spre vapor. Mizil, sobru, astepta acolo împreuna cu ceilalti, privind asa, sa vada, cu un aer protector.
Cetatea de pe insula cum era? Era o fortificatie de tip Vauban, nu?
Primul zid interior, cetatea interioara, era perfect închisa. Al doilea rând de cetate, care o încercuieste pe prima, are patru locuri de acces între zidurile cetatii, pe unde patrundea apa ca sa inunde interiorul zidurilor, pentru a îngreuna astfel eventualul atac din partea unora sau altora, caci si-o revendicau când turcii, când austriecii.
Curiozitatea mea era despre aceste cetati în forma de sageata. În vârful sagetii exista la mijloc un fel de put, cu un diametru de vreo 2 metri, usor adâncit în jos si din ele plecau trei tunele. Înainte, stânga si dreapta. Copil fiind am intrat – copiii intra peste tot – dar undeva se înfunda. Batrânii ne spuneau ca pe acolo se trecea pe sub Dunare. Si ajungeai dincolo. Si colo, si colo. Ceea ce nu cred, pentru ca, în cazul asta nu-si avea rostul sa fie în afara. Mai degraba cred ca ar fi fost cumva o cale de intrare în interiorul cetatii.
Spuneati mai devreme ca erau în jur de 600 de oameni pe insula; ce faceau, din ce traiau?
Ocupatia caracteristica unei astfel de zone era, evident, pescuitul; oricine putea sa dea cu batul în balta, sa prinda peste când avea chef. Dar existau pe insula si câtiva pescari de meserie, pescari renumiti. Cei mai cunoscuti erau Caraiman, taica Ilie – îi ziceam taica Ilie, desi era turc si îl chema Ilias –, fratii Medi si Kiazim si mai exista unul, Husco; la el am mâncat, dar nu cu stirea lui, ceva în genul batogului de peste de acum, dar facut din cega, care era la noi un peste fara oase. Cu copilul lui, ne urcam în pod si mâncam; iarasi un gust pe care nu cred ca l-am mai întâlni undeva; era acolo în pod, atârnat, rupeam de-acolo si mâncam, fara sa tinem cont cum a fost facut, ce a umblat pe el.
Pe lânga pescari erau barcagii, care aveau un fel de autorizatie de transport pentru care plateau anual o taxa. Fiecare barca era numerotata si obligatoriu avea drapelul national. Primaria ne dadea niste biletele – zic „ne dadea" pentru ca am lucrat si eu, îl mai ajutam pe tata la barca. Pentru transportul unei persoane dus-întors percepeam 5 lei, din care 1 leu, acel biletel, era pentru vizitarea monumentelor istorice.
Îmbarcarea se facea de undeva din capatul de sus al insulei. Pe malul românesc exista amenajat un loc în care se facea îmbarcarea, noi îi ziceam „La bordei". Si cele mai apropiate localitati erau Orsova în amonte si Vârciorova în aval de insula.
Pescari, barcagii... Ce meserii mai aveau insularii?
Erau si lucratorii de la Fabrica de Tigarete, dar si cei care lucrau la Fabrica de confectii, unde, pe lânga locuitorii din insula care au vrut sa lucreze acolo, capacitatea ei de productie fiind mai mare, s-au angajat si de pe malul românesc, din comunele învecinate: Orsova, Vârciorova, pe valea Bahnei în sus mai exista comuna Bahna, comuna Elovita. Bine, mai târziu veneau si din Turnul Severin sa se califice cumva aici. Fabrica de confectii extinzându-se în Turnu Severin si noi, de fapt, cei de drept ramânem un sector al fabricii de confectii numita Portile de Fier acum.
 Cu aceste fabrici si cu cele doua cafenele se ocupa toata mâna de lucru activa din insula. Dar insularii mai faceau vara si altceva: plecau cu înghetata prin tara. Aveau carucioare de înghetata si un dispozitiv special cu care preparau înghetata; si asta ar fi trebuit pastrat macar într-o fotografie. Iarna, insularii faceau acele bomboane de pom, care nu se gaseau în vremurile alea sau nu se gaseau la cerinta la care începuse sa fie. Si plecau cu ele ambalate, în valiza, în general în zona Ardealului, Banatului.
Iar dupa întoarcerea din Baragan, acel Mehmet Kadri deschide iar o fabrica de rahat pe insula, bineînteles acum în colaborare cu statul. Când a deschis fabrica de rahat am lucrat si eu la ea. Copil fiind, retin cazanele acelea imense. Dar e iarasi regretul ca n-am reusit sa pastrez un pic si din secretul prepararii rahatului. Am ramas, în schimb, cu specialitatea dulcetii de smochine si cea a dulcetii de trandafiri. Vara, batrânele din fiecare familie în general se ocupau cu prepararea dulcetii; era sarcina lor.
Am zis eu la un moment dat ca eram socotiti cumva fiii apelor; dar pe Ada-Kaleh ne era si timpul aliat. Acolo nu gândeam sau nu exista criza asta de timp, sa ma apuc sa fac, sa termin repede. Pentru a prepara dulceata de smochine îti trebuie timp, dar si rabdare. Rabdare pe care cred eu ca ti-o dobândesti traind sau crescând într-un mediu care te-a format cu asta. Fiecare smochina, fiecare fruct trebuia curatit cu atentie sa nu se sparga în perioada fierberii; în borcan nu trebuie sa se vada samânta. Totul trebuia sa fie în interiorul fructului. Multi zic ca gura n-are sita, dar acolo conta – sau era indusa credinta asta – ca tot ceea ce fac trebuie sa placa. Dulceata se facea pentru turisti în general; nu cred ca era turist care sa nu cumpere macar un borcan...
Dar ce e povestea aceea ca turistii nu puteau sta decât pâna la ora 20.00 pe insula? Nu puteau sa ramâna peste noapte?
Nu puteau sa stea peste noapte pentru ca nu exista hotel si fiind si zona de granita... Si la noi, localnicii, daca veneau în vizita neamuri sau cineva care trebuia sa stea mai mult, trebuia sa anuntam postul de politie sau pichetul de graniceri. Putea ramâne cineva dar cu stirea autoritatilor. Si ramâneau la o familie anume, se stia la cine stateau. Iar atunci când veneau turistii pe insula, aveau obligatia, dupa debarcare, sa predea buletinul la postul de graniceri; îl luau la plecare. Un fel de masura de siguranta ca, într-adevar, toti cei care intrau se si întorceau. Pentru ca au existat destule cazuri cu tentative de-astea de trecere. Ramâneau, se ascundeau prin diverse unghere, considerând ei ca noaptea ar putea sa treaca mai repede la sârbi. Atunci înca exista dorinta aia de evadare. Au si reusit sa treaca unii dintre ei.
Dar timpul liber cum era petrecut? Ce faceau insularii?
Exista o activitate culturala as zice eu destul de intensa. Sufletul acestei activitati culturale era o doamna, doamna Chiticeanu, noi stiam atunci ca e sotia unui fost ofiter în imperiul austro-ungar. Aceasta doamna cânta la pian, vorbea ungureste, vorbea nemteste, se oferea sa ne predea ore de limba maghiara sau germana cu un leu pe ora. La Caminul Cultural exista un pian, ea cânta la pian, ea organiza serbarile, învata dansuri specifice, dansuri unguresti, dansuri rusesti, dansuri turcesti, unde nu mai era nevoie de aportul ei. Era mai intensa activitatea culturala iarna, când se organizau si baluri.
Asta Dvs., ca elev... Dar familiile, oamenii ce faceau? Erau prilejuri deosebite în care se întâlneau?
Acolo, timpul petrecut în compania celorlalti era seara. Iarasi foarte pitoresc, specific locului, batrânele în general mergeau la musafiri. Ele îsi luau nepoteii si plecau de la una la alta. Uzina electrica avea program de functionare de dimineata la 6 pâna seara la 10.00. Ei, aceste batrâne când plecau, plecau cu felinarul în mâna. Si le vedeai seara cum treceau printre zidurile alea, treceau pe sub tuneluri si mergeau. Da, va spun era ca o familie. O curte imensa cu mai multe case. Putea fi numit si asa, nu toate casele aveau garduri, n-aveai restrictie, daca tu n-aveai o fructa, sa nu iei de la vecin. Acolo nu se vindeau fructele. Toata iarna, pâna la sfârsit, fiecare mânca de la celalalt. Daca eu aveam gutui, celalalt îmi dadea pere. În podul caselor era silozul unde depozitam fructele. Le asezam una lânga alta, distantate, în momentul în care se strica una sa nu se strice si celelalte, si aveam pâna târziu în iarna, fructe.
De acasa pâna la servici aveam 200 de metri de mers, totul fiind în incinta aia mica. De asta zic, timpul ne prisosea cumva. Acum majoritatea timpului o pierzi pe drum.
Pe urma erau aceste serbari care se organizau cu diverse prilejuri.
Erau bairamurile?
Bairamurile, sarbatorile lor traditionale se tineau, dar sarbatorite, normal si de ceilalti. Ce sarbatoreau ei odata cu noi? Sfântul Gheorghe. Si de Sfântul Gheorghe aproape toate familiile treceau pe malul românesc, la padure. Din abundenta aia de vegetatie totusi mergeau la padure. Acolo îsi întindeau paturi cu cosuri de mâncare, cu preparate, si exista colindatul ala prin padure, cules floricele, cules una, alta, si seara se întorceau acasa.
Mâncaruri specifice erau pe insula?
Insularii aveau si acele preparate specifice, care au împânzit acum toata lumea: baclavaua (sarailia tot un fel de baclava este) si placinta cu brânza (el le ziceau „pite" pe insula), facute tot în tavile acelea mari de arama – „tepsii". Exista o familie, mama si doua fiice, care erau mai pricepute în preparatul foilor de placinta. Aveau acele masute rotunde, joase, si când preparau baclavaua asta în „tepsiile" astea mari aveau o dexteritate, o dibacie anume de a le taia, ca si cum ar aparea niste desene, niste arabescuri, ceva de felul acesta. Si asta mi-au ramas cumva întiparite. Nu taiau foile de placinta pur si simplu.
Mai aveau specific un produs, as zice: un desert din dovleac. Acel dovleac alb, dovleac turcesc. Se preteaza mai mult cel înecacios, sa fie copt bine, uscat; se curata de coaja, se taie cubulete, se asaza într-o cratita, de obicei, pâna la partea de sus. Se pune zahar deasupra si apa foarte putina. Se pune un capac sa fiarba mai mult în aburi, asa. Fierbe pâna seaca. Ei, prin fierbere, prin evaporarea apei, zaharul se topeste si se îmbiba în dovleac; are un gust deosebit. Pe cine am servit le-a placut.
Si se numeste într-un fel?
Da. „Balikavak". Dolveac cu miere, miere în sensul de dulce, nu ca se prepara cu miere. Tot ca si desert mai aveau un fel de compot, pe care-l faceau din mai multe combinatii: stafide, alune, sâmburi de nuca, bacla, asemanator bobului de fasole mai mare, boabe de grâu; si ar avea gustul asemanator cu zeama de la mucenicii fierti, cam asa ceva. Faceau iarasi primavara, înainte de a se coace fructele, compot din fructe verzi, „Osaf".
Insularii foloseau, de asemenea, foarte mult lactatele: iaurt, lapte. Faceau niste gogosele dimineata la micul dejun. Dintr-o coca facuta cu iaurt si cu bicarbonat, fara drojdie, fara sa necesite dospirea. Nu erau taiate cu paharul cum facem noi, ci erau taiate cu cutitul si crestate la margine. Prin coacerea în ulei încins înfloreau, se desfaceau. Iaurtul îl foloseau, de asemenea. Faceau ciulama cu iaurt. Iara un preparat cred ca tot specific lor, vinete prajite sau dovlecei prajiti, taiati felii. Pus în farfurii un strat din acea ciulama cu iaurt, un strat din acei dovlecei sau vinete prajite în ulei. Si usturoi. În ciulama, când era gata de fiert, adaugau si usturoiul pisat.
Ziceati Dvs. la un moment dat ca erau cuvinte care se foloseau mai des pe insula. „Unde te duci?", „De la Talimane", „De unde vii?", „De la Talimane..."
Ei foloseau „Talimane" pentru a desemna un întreg: debarcaderul, parcul, totul. Erau cele doua locuri de întâlnire sau, altfel spus, locurile unde se petreceau cele mai multe ore. Nu exista zi, de pilda, sa nu treci cu sau fara treaba pe la debarcader, din dorinta de a vedea, probabil, partea cealalta a malului. Iar parcul era o zona de plimbare, loc de promenada sau ceva de felul acesta, pe cheiul debarcaderului. Ieseau fetele, baietii, primavara. Seara se înfiripau acele idile prin parc. Se amenajase aici, pe cetate, un restaurant, o terasa care iar era punct de atractie. Seara era foarte placut pentru ca si dupa ce se stingeau luminile la noi, undeva, în portul Orsova, stânga, se vedeau reflectate în apa acele lumini. Era placut si linistitor.
Ziua când treceau vapoarele era iarasi placut, si acolo barcagii trebuiau sa-si dovedeasca îndemânarea la trecerea pe valuri. Dupa trecerea fiecarui vapor se creau valuri, iar barca trebuia tinuta într-un anumit fel. A existat o tragedie în penultimul nostru an acolo. Un baiat a plecat singur cu barca, fara cârmaci, si a trecut un vapor când trebuia sa ajunga aproape de malul românesc... Daca nu se agitau pasagerii, el avea îndemânarea necesara sa taie valul, cum se zice, pentru ca nu facuse prima data lucrul acesta. Dar pasagerii s-au agitat, s-au ridicat în picioare, s-a rasturnat barca si s-au înecat vreo doi-trei oameni atunci; si a tras-o saracul de el în ultimul an. A fost condamnat la despagubiri, nu mai stiu. Locuieste acum în Constanta.
Acesta a fost singurul caz de înec; si a mai fost o tragedie pe insula la un moment dat.. Termin clasa a IV-a, serbare de sfârsit de an, si vine perioada de vara; se merge la baie pe un bot de cetate. Cetatea fiind într-o stare avansata de degradare, te puteau urca pe caramizi ca pe niste scari. Si acolo se produce tragedia. Existau doi români pe insula: învatatorul nostru si un secretar la Sfatul Popular, cum era pe atunci. Amândoi se îndragostesc cumva de o turcoiaca. Si, se zice ca nu intentionat, secretarul îl împinge pe învatator în apa si se îneaca învatatorul. Toti banuim, stim ca adevaratul motiv asta a fost.
Pe de alta parte însa, locul sfinteste oamenii si as fi vrut sa redau si doua exemple traite de mine, legat de modul în care se rezolva aceste treburi de catre insulari, comparativ cu felul în care au vrut sa rezolve românii de pe insula...
Imamul  Recep Hodja comunica locuitorilor, în 1963, ca insula va fi scufundata
Povestiti, va rog...
Ca orice tânar, în tinerete vorbesti cu una, doua, trei, patru fete. Era o fata din insula cu care ma întelegeam foarte bine si un alt coleg de-al nostru, care intentiona sa se casatoreasca cu fata asta. Vine si ma întreaba: „Tu ce gânduri ai, vrei s-o iei pe cutare?". Îi zic: „Nu, suntem vecini si atâta. Ne întelegem bine ca si cu oricare, dar nu", „Eu as vrea sa ma casatoresc cu ea". Îi zic: „Oricând, fara nici o problema". Probabil vazând relatiile mai apropiate sau ce-o fi vazut el, a considerat de buna cuviinta sa ma întrebe.
Si altul: vine o românca la statia de radioficare la care încercam sa-i fim pe plac si eu, si un turc din insula. Si acum fata, ca orice fata fiind curtata de mai multi, începe sa-si dea aere. Ce facem? Existau acele sarbatori în zona Mehedintiului: Nedee. Ea, fiind dintr-o comuna de lânga Turnu Severin. Amândoi ne urcam pe biciclete si mergem la fata, la Nedee. Deci fara nicio concurenta între noi. Nu stim daca pentru altii exemplul ar fi edificator. Dar mie exemplele parca îmi spun totul. Traind si crescând în acel mediu nu poti sa fi altfel. Poate vorbesc cu prea mult patos despre insula si insulari dar, cum sa va spun, ma simt ca si un copil adoptat de o familie, si chiar dupa ce-si cunoaste adevarati parinti tine, normal, mai mult la familia aceea care l-a crescut. Eu am fost cumva adoptat de catre insula si insulari si nu mi s-a creat nicio nemultumire, n-am nici un motiv sa vorbesc astfel despre ei.
Ati terminat clasa a IV-a, ati mers la scoala unde?
La scoala la Vârciorova, unde facem naveta zilnic. Treceam pe malul românesc si de acolo mergeam pe jos patru kilometri pe jos pâna la Vârciorova. Scoala din Vârciorova era într-un loc arhicunoscut, trecea râul Vodita, cu vestita manastire Vodita care s-a reconstruit. Elev fiind, mergeam si vedeam ruinele fostei manastiri Vodita.
Termin sapte clase la Vârciorova, nu urmez mai departe, revin în insula, începuse reconstructia geamiei, care avea acoperisul surpat, nu minaretul, dupa iarna grea din '54. Cautam cumva sa câstig bani. Lucrez acolo o perioada ca si salahor. Cam atunci se deschide teresa aceea la restaurant. Lucrez si acolo ca si ajutor de ospatar la deschidere, merg si la brutarie, încerc si acolo. Tatonam, sa vad ce, unde, cum. Am lucrat si la magazinul universal din insula ca ajutor de vânzator, acolo. Pe urma, depusesem cerere la fabrica de confectii si într-o zi vine tatal unui coleg, paznic la fabrica de confectii, si îmi spune: „Vino ca te cheama seful de sector, daca vrei sa lucrezi acolo". Fiind în ziua de 8 mai, zi a partidului, exact din ziua de 8 mai 1958 ma angajez la fabrica de confectii.
„Abia dupa plecare a fost adevarata tragedie, când ai realizat, de fapt, ca nu te mai întorci acolo"
Dar când au înteles insularii, dumneavoastra printre ei, ca se pregateste ceva? Când au aparut primele discutii în directia asta?
Eram în armata, prin 1963, parca; atunci am citit în ziar ca se va construi hidrocentrala. Scriu acasa. Mama: „Da – zice – se vorbeste si pe aici..." Dar afirm cu toata raspunderea ca nu a existat, sau cel putin eu n-am simtit, acea spaima. Multi încearca sa o dea spre tragedie, plecarea. Nu a fost asa din simplu motiv ca s-a plecat gradual, n-au plecat toti odata. N-au venit sa ne spuna: „Gata, îmbarcati-va si plecati", cum a fost plecarea pe Baragan. Existau, normal, acele bocete, plânsete, mergeai la debarcader, îl conduceai pe ala, stiai ca mâine, poimâine vei pleca si tu. Dar cuprinsi cumva în iuresul acela de a-ti pregati locul de destinatie, unde urma sa ajungi, sincer va spun, eu nu am vazut tragismul acesta. Abia dupa plecare a fost adevarata tragedie, când ai realizat, de fapt, ca nu te mai întorci acolo. Primii care au plecat s-au dus în Turcia, înca din 1967. De acolo, îi si consider pe ei responsabili ca au dus, cumva, la disparitia comunitatii. Au disparut, au plecat în Turcia...
Dar tot trebuia sa plece, nu?
Da, trebuiau sa plece, dar existau „en" variante. În acel proiect pe care l-am obtinut acum de la Institutul Monumentelor Istorice (n.a. – proiect redactat de Constantin S. Nicolaescu-Plopsor) se voia refacerea pe Insula Simian. De asemenea, s-au dat locuri de casa foarte multor insulari la Schela, o comuna de lânga Turnu Severin, si multi si-au facut case acolo. Adica se putea, fiind mai multi, se putea pastra comunitatea. Asa, grosul a plecat în Turcia... Pe urma a început fiecare: eu vreau acolo, eu vreau acolo. Initial luasem si noi loc, sa facem casa la Schela.Cei care si-au facut casa au fost avantajati. Li s-au pus slepuri la dispozitie sa-si care material de constructie necesar, material supracerintei. Pentru ca, ati vazut, casa noastra a ramas întreaga, si au ramas sumedenie de case întregi, puteai sa faci rost de materiale de oriunde, nu te oprea nimeni. Despagubirile au fost oarecum simbolice, zic eu. Pentru casa, noi primim 12.000 de lei si 2.000 pentru pamânt, 1 leu/m2, pret simbolic. Bine, asa s-a dat peste tot.
Si de ce nu v-ati dus la Schela pâna la urma si ati venit la Bucuresti?
Mama avea niste surori aici si am zis: hai, ce sa ne mai apucam de casa acum... Am primit aici apartament cu trei camere si am venit, în toamna lui 1968, eu, mama, tata, sora. Dar, cum spuneam, cei mai multi au plecat în Turcia, în Constanta, câteva familii au mers la Bucuresti, Sibiu, Timisoara, unii au ajuns în zona apropiata, la Turnu Severin si la Schela, unde sunt cei care si-au facut case. În Severin era chiar un bloc care se numea „blocul turcilor" la început...
Pe insula ne-am întors însa un an mai târziu, în 1969, si atunci s-a simtit adevarata drama... Ne-am dus asa, ca în vizita, sa vedem ce-ar mai fi acolo. Si atuncea, atuncea s-a simtit. Când am intrat în casa, casa intacta, am vazut ca cineva luase soba si golise captuseala aceea din caramizi, pe sala, acolo. Era în perioada de primavara, parul, înflorit. Atunci sora noastra s-a urcat în pom, începuse sa plânga. Ma uitam la usi, la ferestre, la gradina, la cazemata unde aveam cotetul de gaini. Atunci revedeam tot filmul din urma: ce-a fost si ce las, de fapt. Atunci a fost despartirea mai tragica. În 1968, ocupati cu bagaje, du-te sa rezervi vagon, sa nu stiu ce, nu ne-am gândit la asta. De-abia dupa aceea, va spun, contactul, diferenta de viata, pe multi i-a darâmat. Si e de înteles pentru ca traiul de acolo nu va mai putea fi refacut. Chiar si pe Simian, ca apar tot felul de proiecte, ca Simianul va fi redat circuitului turistic; nu va reface nimeni. Totul se ruineaza acolo. A si murit acel Plopsor, initiatorul proiectului de mutare...
Dupa plecare, adevarul este ca multi s-au schimbat. S-au schimbat în rau. Cu parere de rau spun lucrul acesta dupa atâtia ani petrecuti împreuna. Am mai spus treaba asta la un moment dat: la plecarea noastra de pe insula, daca ar fi fost posibil, ar fi trebuit sa fim vaccinati. Vaccinati sa devenim imuni la rautatile de dincoace; noi traind în spatiul acela închis si în acea liniste si pace generala... Aici, stânga, dreapta, sus, jos, insularii au întâlnit acele rautati si multi n-au reusit sa ramâna la fel. Si neputând sa-l fac sa semene cu mine, sa pot sa-i fac fata, a trebuit sa ma fac eu ca el, ceva de felul acesta. Bine, si acum nu cred ca mai pot exista asemenea localitati unde sa existe acea liniste si pace generala.
Începând cu ce an puteai sa pleci de pe insula?
Fabrica de confectii a mers pâna în 1968, în vara. Cred ca am si luna pe fisa de lichidare de la fabrica. Dar în 1967 a început plecarea în Turcia. Îsi vindeau din lucruri. A fost întelegerea între Ceausescu si Demirel sa plece fiecare limitat ca si bagaj. Pe urma li s-a dat voie sa plece cu mai mult. Dar toti au preferat sa-si vânda lucrurile mari. Lucruri mari cumparate de cei care stiau ca vor ramâne în tara sau de cei din împrejurimi, care lucrau la fabrica de confectii.
Dvs. când ati plecat cu ce ati plecat?
Noi am plecat având la dispozitie un vagon platit dar si un camion platit de la gara pâna aici.
Si cu mobila, cu tot ce ati avut în casa?
O parte din mobila am luat-o, o parte, având avantajul ca aveam neamuri la tara, am dus-o acolo. Aici cred ca o canapea, doua fotolii am adus.
Va mai întâlniti cu unii dintre locuitorii insulei?
Da. Chiar ieri a fost cineva din Constanta si azi m-a sunat mama lui ca sa-mi multumeasca pentru dulceata de smochine pe care i-am trimis-o (n.a. – domnul Bob a adus cu sine, la Bucuresti, si niste smochini de pe insula).
Dvs. ce v-ati dori sa faceti ca sa pastrati memoria insulei?
Eu caut tot felul de motivatii de a împinge amintirea despre insula cât mai încolo, macar pâna la plecarea noastra. Dupa documente sa ramâna sa se scrie dupa ce nu vom mai fi, ca mâine-poimâine devenim si noi istorie.
V-ati visat vreodata pe Ada-Kaleh dupa plecare?
De fiecare data, nu numai eu, foarte multi ne visam acolo. Si e o reactie fireasca, zic eu.
Visati ceva anume?
Visez locurile pe unde am trecut, pe unde am copilarit, visez casa, visez fructele, transportul cu barca, diverse întâlniri cu diversi pe-acolo, la baie, la cules de pere. Era o ocupatie a copiilor. Toamna culegeam pere la cei cu gradini. Si exista un cos, acea târna. Cu alea culegeam si aia era unitatea de masura. Pe una din-aia ne dadea 10 lei sau cât ne dadea pe ea... Eu de acolo am dobândit dexteritatea asta de a ma catara în copaci. Bine, nu numai eu.
Dvs. credeti ca s-ar fi putut face totusi ceva pentru pastrarea insulei...?
Nu, nu se putea. Ca si baiatul meu, când revede imagini de-acolo, îmi spune: „Cum au putut astia sa distruga?"
Întrebarea asta si-o pun mai multi...
Si-o pun, dar n-a fost numai crearea hidrocentralei; odata cu hidrocentrala s-a realizat si fluidizarea traficului pe Dunare, ceea ce era important data fiind ponderea traficului pe Dunare atunci. Dupa plecare, la ceva vreme, au darâmat cladirile înalte si au început sa inunde. Am trecut prin '70 pe-acolo si apa crescuse pâna aproape în partea de sus a punctului de graniceri, unde se retineau buletinele turistilor. Dar multe cladiri au ramas intacte. A trecut totul din împaratia oamenilor în împaratia vietatilor acvatice.

0 comments:

Trimiteți un comentariu