Un mare poet se intoarce acasa...



UN MARE POET ROMÂN, dl. ADRIAN ERBICEANU, SE ÎNTOARCE ACASA, ÎN LITERATURA  ROMÂNA

de Stefan DUMITRESCU,
membru al Uniunii Scriitorilor din România

Cronica literara la cartea domnului Adrian Erbiceanu, „Tinerete fara de batrânete"
În bunatatea si darnicia Sa, Domnul ne daruieste surprize placute... O colega de breasla, scriitoarea Adriana  Elena Raducan, ne-a trimis fotografii de la lansarea din Craiova a cartii „Tinerete fara batrânete", a domnului Adrian Erbiceanu, presedintele Asociatiei Scriitorilor de Limba Româna din Quebec (ASLRQ) - Canada. Apoi la rugamintea noastra, pentru ca suntem foarte interesati de tot ce s-a scris si se scrie în legatura cu basmul „Tinerete fara de batrânete", care, ca si balada si mitul Miorita, este actul de nastere al neamului traco-daco-român, ne trimite pe internet cartea domnului Adrian Erbiceanu, o carte aparent pentru copii, pentru ca ea transpune în versuri basmul „Tinerete fara de batrânete si viata fara de moarte", basm pe care îl cunoastem din cartile de scoala, dar pe care, vai, nici pâna acum nu am reusit sa-l descifram, sa-i cunoastem mesajul profund, „miezul epico-filozofic", care zace de milenii în ultimul nivel semantic al lui.
Cartea ne intereseaza pentru ca motivul basmului Tinerete fara de batrânete este unul dintre pilonii-memorie ai mitologiei neamului, una dintre lespezile mari din temelia culturii poporului daco-român, alaturi de mitul si de balada Mioritei. Amândoua aceste creatii ale spiritualitatii daco-românesti fiind culmi ale creatiei universale stau cu cinste alaturi de cele mai mari, mai profunde si stralucite crea?ii ale umanitatii. Din pacate n-am avut carturari care sa ne reveleze si sa ne întareasca acest adevar, care ne face cinste înaintea tuturor popoarelor lumii, si care ar trebui sa ne ridice în constiinta si în memoria noastra…Adevarul acesta ar trebui sa-i faca pe guvernantii nostri sa nu ne umileasca, sa nu-si bata joc, sa nu distruga acest neam care vine de foarte de departe din istorie, si care este creatorul unei Mari Culturi. Si Tarile mari ale istoriei contemporane ar trebui sa ne respecte pentru aceasta, pentru ca nici Franta si nici Anglia nu au dat asemenea capodopere ale creatiei umane, asa cum sunt „Miorita", basmul „Tinerete fara de batrânete", sau poemul „Luceafarul", al lui Eminescu.
Balada „Miorita" si basmul „Tinerete fara de  batrânete" ne-au fascinat si ne-au intrigat de când eram copil… Am citit „Miorita" si basmul „Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte" de sute de ori, impresionati pâna la lacrimi, sperând de fiecare data ca vom afla adevarul… Mult mai târziu, în anii facultatii, citind studiul lui Mircea Eliade despre Manastirea Argesului, în care Manole îsi zideste în trupul bisericii sotia, am avut impresia ca începem sa întelegem mesajul pe care-l poarta de mii de ani, în nivelul profund al corpului ei, balada „Miorita"... Descoperirea lui Constantin Noica, precum ca basmul „Tinerete fara de batrânete…" contine în structura sa informationala Ideea relativitatii, idee fundamentala care se regaseste si în poemul „La steaua", al lui Eminescu, ne-a întarit convingerea aceasta…Am stat ani întregi aplecati asupra acestor doua mari capodopere ale creatiei umane, uimiti, fascinati, intrigati, încercând sa ajungem la mesajul important, fundamental pe care îl contin.
Teoria noastra este ca  balada Miorita contine în ea „corpusul filozofic si al Mitului Mioritei, al Mitului jertfei Mioarei", mit care în neolitic, în spatiul Carpato-danubiano-pontic, leaganul în care s-a nascut Europa de azi, era Filozofia si Religia  oamenilor, a triburilor acelei perioade istorice.
Prin Mit (gândirea mitica, despre care ne vorbeste Mircea Eliade,) prin Filozofia si Religia continute de Mit, oamenii neoliticului îsi explicau lumea, fenomenele naturii, viata, nasterea lumii, si se „integrau" acestei lumi. În gândirea, în viziunea Omului mitic lumea s-a nascut în urma unei  mari „izbucniri", „despicari", a unui Început, a unei iesiri, a unei nasteri din haos. Lumea cunoscuta de ei reprezenta Ordinea. Ordinea tinea atât cât cunosteau ei; dincolo de margine ordinei se întindea haosul. Spiritele haosului agresau încontinuu Ordinea. Ca ordinea sa existe, sa reziste în fata asaltului spiritelor haosului trebuiau facut jertfe. Prin jertfa, Viata Omului jertfit, (a fiintei, sau a animalului jertfit, dupa ce jertfa umana a fost înlocuita de jertfa animalelor) se transmitea trupului Ordinei, Organismului Ordinei, sau unei Creatii importante din viata colectivitatii, care capata astfel viata, iar Ordinea se întarea  si mai mult. De aceea orice creatie umana majora, ca sa reziste în timp, avea nevoie de jertfe. Acesta era functia primordiala a jertfei, care s-a pastrat pâna târziu, chiar si în religia crestina…În legenda Mesterului Manole zidurile Manastirii se tot darâma pentru ca zidurile erau agresate permanent de spiritele haosului. Ca sa nu se mai darâme, si ca Manastirea sa poata fi ridicata, ca sa dureze, era nevoie de o jertfa, de o mare jertfa, pe masura dimensiunii Creatiei…Mesterul Manole cunoaste aceasta taina, de aceea ia decizia de a jertfi si incorpora în trupul Zidirii o fiinta umana. Le spune mesterilor aceasta taina si asa, dupa cum spune legenda, cad de acord ca prima sotioara care se va ivi sa fie jertfita. Dar prima sotia care vine cu mâncare este chiar sotia lui. Manole, jertfind-o  pe Ana, sotioara lui, se jertfeste pe sine.
Dupa ce triburile pelasgo-tracice din spatiul Carpato-istro-pontic au ajuns în neolitic la un înalt grad de civilizatie, ele au început sa se rupa din acest Trup social, din acest Mare Organism pelasgo-tracic. Înmultindu-se peste masura, populatia din acest leagan Carpatic al Civilizatiei europene, în urma revolutiei agrare si a revolutiei demografice din neolitic, triburile, „culturile" (Cultura Gumelnita, Cucuteni, Vadastra, etc.) din acest Areal, au plecat în cautare de noi pamânturi roditoare, care sa le ofere turmelor si oamenilor iarba, si hrana, conditii mai bune de vietuit. Rupându-se de marele trup pelasgo-tracic, iesind din  ordinea în care traisera atâtea milenii, ajung într-un  pamânt necunoscut, dar acest Nou spatiu necunoscut trebuia transformat în ordine, reîncorporat în Ordine, ori lucrul acesta se facea prin savârsirea unei Jertfe… Era jertfit tânarul cel mai bun, cel mai curat, cel mai inteligent, asa cum este tânarul Cioban din Balada „Miorita". Era un simt al datoriei, o mândrie pentru un tânar sa fie ales pentru a fi jertfit. Ritualul acesta s-a pastra pâna târziu la daci, care înainte de a porni la lupta, îl alegeau pe tânarul cel mai curat, cel mai destoinic, cel mai valoros, pe care îl jertfeau, aruncându-l în suliti. In credinta lor, tânarul era trimis la Zamolxe cu un mesaj... Daca tânarul murea, era semn bun, însemna ca zeul a primit Jertfa, mesajul. Dar si acest ritual al dacilor venea tot din mitul Jertfei, din Ritualul jertfei din neolitic, facut ca sa îmbuneze si sa alunge spiritele haosului, ca  ordinea sa fie astfel întarita. Asa se  explica de ce Ciobanul din" Miorita" accepta sa fie jertfit de catre tovarasii lui… În Miorita este vorba de o jertfa, nu de un omor… Mult mai târziu, în perioada daca, sau  dupa înfrângerea lui Decebal, în primul mileniu, când s-au întâmplat multe omoruri în lumea ciobanilor, mitul jertfei a fost suprapus peste fapta omorului…Sau omorul, ca fapta, a conservat si a luat cu el povestea jertfei din vechime. Astazi ne este greu sa întelegem de ce ciobanul din Miorita accepta cu atâta seninatate sa fie omorât. Dar, în viziunea si în gândirea mitica, prin aceasta omorâre-jertfa spiritul lui se încorporeaza în Ordine... Dupa cum se stie, la nasterea unui copil dacii plângeau, (pentru ca el coborând în lumea de jos, avea sa traiasca în Valea Plângerii, care era lumea noastra,  pamânteana), si cântau si jucau atunci când murea, pentru ca pleca din Valea Plângerii si se întorcea în lumea de sus, lumea Tinereti fara batrâne?e si a vietii fara de moarte.
Bine, dar de unde stiau dacii ca lumea aceasta este Valea Plângerii, si ca  mai exista o lume superioara, de unde venim când ne nastem si care este lumea, sau Tara Tineretii fara de batrânete, în care oamenii sunt nemuritori? Basmul „Tinerete fara de batrânete" tocmai lucrul aceste ni-l spune. Si ca  acest Copil de Împarat, altfel decât ceilalti copii, nu vrea sa se nasca în aceasta lume. Noi cunoastem doua legende sau doua Mituri care ne spun de unde stiau dacii acest lucru…Este vorba despre Tara Hiperboreenilor, (Mitul Hiperboreenilor) care era o tara a abundentei, dezvoltata (simbolizata de lâna de aur,) datorita cunostintelor si a tehnologiilor, a uneltelor superioare pe care le foloseau hiperboreenii…Si despre Mitul Ielelor, care la origine erau vestale, si care în noaptea de Sânziene, urcau pe Vârful muntilor, unde jucau în Hora Ielelor. De fapt pe vârful muntilor ele îi asteptau pe zei, sa le spunem asa, care coborau din carele lor de foc...Ipoteza noastra este ca hiperboreenii au fost o populatie pelasga ce a rezultat din împerecherea fetelor bastinase, frumoase, cu zeii, cu barbatii unei Civilizatii extraterestre… Din acest altoi genetic a rezultat o populatie mult mai inteligenta, avansata…Asa s-ar explica de exemplu aparitia scrisului pentru prima data în istorie în acest spatiu Carpato-istro-pontic, la o populatie care a fost odata din Hiperboreea. Asa ne spune Platon, asa stiau grecii, ca Hiperboreea se întindea în tinutul de la nord de Istru. Asadar, peste spatiul Daciei si al României de azi. Autorul acestei Cronici literare crede cu tarie în Teoria care ne spune ca specia umana s-a format în urma unor astfel de încrucisari ale „zeilor" cu pamântencele... Informatie continuta de  Biblie si de miturile mai tuturor popoarelor.
Ei bine, credem noi, basmul Tinerete fara de batrânete ne vorbeste tocmai despre acest Eveniment, al nasterii copiilor rezultati din încrucisarea zeilor cu pamântencele…Copilul care trebuie sa se nasca este un astfel de copil, care are cunostinta si memoria faptului ca apartine unei alte lumi, unde oamenii sunt nemuritori (zeii) si ca lumea noastra este o lume degradata, a suferintei si a neputintei, iar el refuza sa se nasca într-o asemenea lume. Avem, astfel, pentru prima data în toata istoria umanitatii acest motiv epico-filozofic al refuzului Entitatii care vine dintr-o alta dimensiune, de a se naste. Accepta, totusi, sa se nasca, doar dupa ce tatal lui, Împaratul, îi promite Tinerete fara batrânete  si viata fara de moarte.
Entitatea nu renunta asadar la atributul tineretii si al eternitatii, si dupa ce creste si vede ca nu i se da ceea ce i s-a promis, pleaca el singur sa caute Tara tineretii fara de batrânete, tara în care va ajunge dupa mai multe încercari. (Motivul initierii, nu ajungi într-un nivel superior decât dupa ce treci pragurile initiatice!) Bine ar fi fost sa ramâna în aceasta Tara a tineretii fara de batrânete, dar „natura lui umana", caci traind în lumea de Jos, în Valea Plângerii, el a incorporat în el dorul de parinti, de copilarie, de tinuturile natale, îi schimba gândurile. Nu poate ramâne, asadar, în lumea lui de vis,  eterna, si se va întoarce la casa parinteasca unde îl asteapta... Moartea. Pentru prima data vedem asadar în literatura româna si universala motivul fiintei care penduleaza între cele doua lumi, care nu poate accepta si nu poate trai în nici una din ele, motiv pe care îl întâlnim  si în poemul „Luceafarul", al lui Eminescu, în care este vorba tot despre o fiinta, Luceafarul, care apartine lumii superioare, eterne, si care îndragostindu-se de o pamânteanca, va dori sa se întrupeze pe pamânt. Gest fatal, caci va fi dezamagit si atunci se va întoarce în lumea lui de sus, în care a  dorit sa ajunga Fiul de Împarat din basmul „Tinerete fara de batrânete". Luceafarul este asadar o fiinta tragica, nefericita, ca  si Fiul de Împarat din basm, care penduleaza între cele doua lumi.. El se va salva însa, spre deosebire de fiul de Împarat din basmul nostru, revenind în lumea lui de sus. De aceea spuneam noi ca acest basm, „Tinerete fara de batrânete" este una din marile Creatii ale spiritului uman.
Si acum sa revenim la cartea domnului Adrian Erbiceanu, pe care am citit-o, în format PDF, cu nesatiu si cu mare interes. Uimirea si  bucuria au fost cu atât mai mari cu cât am descoperit unul din basmele cele mai frumoase si bine transpuse în versuri din literatura româna...Marele merit al autorului este însa în primul rând gestul reactualizarii Mitului, al aducerii la suprafata al unui continut important si vechi din substratul memoriei colective a neamului daco-român, al unor structuri informationale care „vin" din profunzimea subconstientului colectiv al acestui popor. De ce s-a apucat sa versifice domnul Adrian Erbiceanu tocmai acest basm, tocmai acest motiv epico-filozofic, si nu altul? Din cauza ca structuri ale subconstientului domnului Erbiceanu „si-au reamintit", s-au „trezit", si au „readus la suprafata" aceste continuturi ancestrale, pe care toti credem ca le avem în subconstientul nostru colectiv. A existat o comunicare subterana, o rezonanta între continuturi si structuri ale subconstientului colectiv al domnului Adrian Erbiceanu si informatia mitica, abisala din memoria colectiva a acestui neam…
Este exact ceea ce a trait, ceea ce s-a întâmplat cu dacismul la Eminescu, cu setea lui de a plonja în straturile adânci ale culturii dace, ale memoriei, ale universului cultural al poporului daco-român. Reactualizarea, re-potentarea acestor continuturi ancestrale mitice credem ca sunt caracteristica geniului. Basmul acesta con?ine în corpusul sau, în straturile profunde ale mesajului sau informatii extraordinare, motive epico-filozofice de mare importanta, care ar trebui descifrate, decodate, si transpuse în opere literare, aduse la suprafata, si puse în circulatie. Iata de ce demersul domnului Adrian Erbiceau este unul important în cultura româna si trebuie privit si din aceasta  perspectiva.
O a doua mare bucurie pe care ne-o face dl Adrian Erbiceanu este când descoperim valoarea si frumusetea poemului, a basmului versificat „Tinerete fara de batrânete". Daca acest poem - care precizam este transpunerea în versuri a basmului Tinerete fara de batrânete - asa cum l-a scris Adrian Erbiceanu, ar fi fost scris de  George Cosbuc  (Poemul îti aminteste, fara sa copieze, „Nunta Zamfirii," sau basmul „ Calin, file de poveste" de Mihai Eminescu) si ar face parte din opera lor, l-am aprecia cu totii ca fiind un poem foarte realizat, produs al talentului lui George Cosbuc sau Eminescu. Sau, altfel spus, basmul acesta versificat de domnul Adrian Erbiceanu este la fel de bun, de valoros ca si „Nunta Zamfirii" sau ca basmul în versuri al lui Eminescu. Ramânem uimiti de talentul poetului Adrian Erbiceanu, de maiestria lui de a împerechea si de a potrivi cuvintele, de simtul ritmului, al curgerii imaginilor, de varietatea, de muzicalitatea si bogatia rimelor, de imaginea proaspata a tuselor, de simtul limbii… Nu putem sa spunem decât ca domnul Adrian Erbiceanu este unul dintre poetii  contemporani foarte talentati  care a reusit sa ridice în limba si literatura româna o constructie literara care va dainui… Dar basmul „Tinerete fara de batrânete", al domnului Adrian Erbiceanu, transpus într-un poem de o frumusete rara, care emana perfectiune, nu este numai o reactualizare si o versificare în limba româna vorbita, a basmului si a motivului mitic al jertfei (caci  fiul de Împarat se jertfeste atunci când pleaca în cautarea Tineretii fara de batrâne?e) ci este si o interpretare a basmului, a motivelor stravechi, mitologice, pe care basmul le contine în corpusul sau, pe care le-a conservat si le-a transportat  prin istorie pâna la noi. Dar despre aceasta în Cronica viitoare,  când vom ilustra afirmatiile noastre cu citate din poem.

Bucuresti
iunie 2013

0 comments:

Trimiteți un comentariu