Poeme in proza

O poveste

Cuvantului îi place sa se trezeasca când coroanele copacilor sunt zdrentuite de zorii laptosi. Îi place sa-si bea cafeaua în tihna si este impresionat de armonia în care traiesc pasarile. Îi place sa hoinareasca prin oras. Nu-i plac geometria strazilor si nici a blocurilor si a caselor - soldati inalti sau scuzi aliniati pe campul de lupta . îi place sa traiasca liber . Se hotaraste sa plece. Orasul este îmbracat cu o pâcla subtire ca o matase. Ajunge în fata Bisericii Sfantului Gheorghe. Se opreste. Îsi aduce aminte ca Dumnezeu l-a numit pe el primul. "La început a fost cuvântul". Pleaca. Ajunge la Fântâna Universitatii. Aici, i-ar placea sa se cuibareasca într-un strop de apa sau în amfiteatre. Dar nu. Pleaca. Merge spre bulevard. Gupuri, la început firave, apoi din ce în ce mai mari, de oameni cu fetele schimonosite de durere si cu privirile înfipte în asfalt, îsi fac aparitia. Din casele vechi razbate un miros de putregai si saracie. Soarele începe sa straluceasca din ce în ce mai puternic. La parterul unui bloc un barbat zace într-o balta de sânge. Nimeni nu se opreste. Putin mai departe, o femeie este înjungiata. Nimeni nu se uita la ea. Autobuzele, tramvaiele, troleibuzele cara în ele suflete golite de orice sentiment. Cuvântul se uita îngrozit si începe sa alerge, din ce în ce mai repede. Alearga, alearga, aleaga. Inima din pieptul lui de litere îi bate din ce în ce mai puternic. Ajunge la marginea orasului, care se scurge într-o vasta câmpie. Pe lina subtire ce desparte pamântul de cer, iar placea cuvântului sa se cuibareasca. Este obosit. Adoarme. Viseaza. Un tunel verde, pe care îl strabate, la capatul caruia se afla o poiana circulara, ce seamana cu propriul lui mormânt. De jur împrejur stau brazii ca niste lumânari fara de lumina. Se trezeste. Se gândeste sa se întoarca acasa, o carte cu filele scoase, pe coperta careia timpul scrijelste. O ia pe drumul cel mai scurt...


Pe Calea Vacarestilor

Pielea uscata a verbului
Se întinde peste dealul din Calea Vacarestilor
Printre crapaturile ei cresc
Fire de iarba, copaci si lampadare
Cu lumina tremurânda.
Viata se scurge
Pe obrazul fierbinte al asfaltului.
Ce repede cade griul în oameni
Cu trupurile îndoite
- hârtie mototolita, aruncata pe jos –
Ei sunt pestii uriasi
Din acvariul foamei
Un covor de sticla asez peste el
Disperate cuvintele se catara pe zidul nehumat al blocurilor
Aici, la marginea orasului
Spaima se naste
În craniile unor civilizatii uitate
Pe lama buldozerului
Stau înghesuite armate de adjective
Cu gurile lipite,
Urletul câinilor sfâsie noaptea
Cu linistea ei lasata
Peste neputinta sperantei
De a se cuibari în irisul fiebinte al mortii

0 comments:

Trimiteți un comentariu