Poezie din Chisinau

Traian Vasilcau

Traian Vasilcau (TRAIANUS) a rasarit la 2 aprilie 1969, in satul Viisoara, raionul Edinet, Basarabia.
A absolvit facultatea Istorie si Etnopedagogie a Universitatii de Stat „Ion Creanga" din Chisinau.
E presedinte al Societatii Culturale „Pasarea Phoenix".
Membru al Uniunii Scriitorilor din România si Moldova.
Director al proiectelor: „Dictionarul scriitorilor români contemporani de pretutindeni" si „Antologia poeziei românesti în mileniul III" (în lucru).
A editat 39 de carti la Chisinau, Iasi, Alba Iulia, Craiova, Timisoara, Arad, Bucuresti si Ottawa.
Maestru în Arta.


Cîntec pentru dacii nostri

                    (varianta)


Dacii nu se dau pe bonuri, dacii nostri nu se vînd,
Nu-i mai prognozati în roluri astazi, mîine  si oricînd.
Dacii nu se dau valuta, nici pe lei nu se mai dau,
Sunt o stirpe absoluta, cum cîndva, demult erau.

Dacii nu-mblînzesc orase, ei numai în sate mor,
Cu trecut bolnav în oase, înca mai au viitor.
Dacii merg spre niciodata, dacii plîng în nicaieri,
Sa mai nasca înc-odata tara lor din zi de  ieri.

Dacii nostri-si sorb taria de din cronici si mereu
Dau în leagan România ca pe-un unic  Dumnezeu.
Înzadar voiti a-i smulge, înzadar mitraliati,
Dacii nu pot fi nicicum  din tara lor concediati.

Dacii nu se dau pe pîine, nici pe vin cu prea mult rost,
Dar sunt înca convertibili, precum pururea au fost,
Niciodata-n tron suspusii si nicicînd fiind barbari,
Dacii nostri sunt martirii libertatii noastre mari.

Dacii nu se dau credite, pentru ei nici banci n-avem,
Dacii nostri n-au probleme, stiu, la sigur, ca  suntem.
Dacii sunt doar dacii nostri si numai astfel vor fi,
Visul lor  si-acum  ramâne visul nostru-n orice zi.

O, doar ei ni-s grea valuta, si-s valuta cea mai grea,
Neam din loc sa nu-i stramute pe sub nici  o alta stea.
De la daci sa-nveti trairea, de la daci sa-nveti sa mori.
Vai de tara  ce nu-si are dacii ei nemuritori!



                                                          Actual

                                                                     
                                                      S-a destabilizat natura
                                                      Si face mofturi ne-ncetat,
                                                      În oameni înfloreste ura
                                                      Si doar murim cu-adevarat.

                                                      Zadarnic rostuim cuvinte,
                                                      Care ne-njura,  rînd pe rînd.
                                                      Vai, chiar sinceritatea minte
                                                      Si sa fim oameni n-avem cînd.

                                                      În orice om traieste-o bruta,
                                                      Care se scalda în plictis,
                                                      Orice iubire-i pe valuta
                                                      Si-orice surîs e interzis.

                                                     Sa plîngem astazi se mai poate,
                                                     Sa plîngem pîna vor urca
                                                     Spre ceruri Pruturile toate
                                                     Si Romania va-nvia.

                                                 

***

Cînd ma va vizita pustia,
Am sa observ, batrîn cocor,
Ca n-am vecie sa-ti spun:  Zare,
N-am vreo tacere sa-ti spun: Nor.

Daca-as fi Dumnezeu ,  din lacrimi
Mi te-as crea din nou sa vii
Prin crîngul vietii mele-apuse,
Ducînd în palme ciocîrlii.

Maica-a tristetilor din mine,
Se lasa-n lucruri tot mai frig.
Sa tac nu mai gasesc cuvinte
Si n-am taceri sa te mai strig.

***

Un gînd pentru Mihai...

Mihai Viteazul n-o sa-si vînda tara,
El are-o tara si o cinste doar,
Iisus a pus în el potir cu har
Si-l cheama-n cer sa-i dea îmbratisarea.

Mihai Viteazul n-are cînd muri,
Zidit în noi, trimite, sa-l razbune,
Statornicia propriului nume,
Care minciunii nu s-o ploconi.

Mihai Viteazul striga-n ochii mei,
Îi este strîmt, va evada din mine
Sa-si caute ostenii sub coline,
Cerul va fi tesut cu nouri grei.

Jertfit de fratii sai, c-asa ni-i firea,
Iesind din umbra propriului mit,
El îsi asteapta-n ceruri mîntuirea
Si în românii care n-au murit!

 ***

Blestem actual

Foaie verde,  noroc n-are
Soarta mea ce-n van o port.
Tara noastra-i de vînzare,
Tara noastra-i de export.

S-ar da primului ce are
Bani în punga, vajnic lord,
Ca o tara de vînzare,
Ca o tara de export.

Ce n-as da sa fiu cel care
Cumpara-o-as de tot ?
Sa nu fie de vînzare,
Sa nu fie de export !

Ca sa spuneti  fiecare
Fiecarui lord netot:
" N-avem tara de vînzare,
N-avem tara de export ! "

                               
***
                                
Masina securitatii

Ce bine lucreaza aceasta masina,
Lucreaza-n prieteni,  colegi si-n poeti,
Doar ea nu va cere vreodata benzina,
Ci noi calomnii,  înscenari si agenti.

Încearca si spune-i ca n-ai nici o vina
Si n-o sa lucrezi pentru ea---- te-a zdrobit.
Ce bine distruge aceasta masina,
Ocheste fantastic,  nu e de gresit.

Dosarele-s  grele, memoria-i plina
Cu-agenti si-i tot cauti în vechi amintiri,
Ce misterioasa e-aceasta masina,
Loveste din ziare,  din carti,  din priviri.

Popoare dispar,  zeu-n ceruri suspina,
Pamîntul de morti este zilnic mai greu,
Dar nu rugineste eterna masina,
Striveste destine,  surîde mereu.

 ****************************************************


Traian Vasilcau

Aici ajunsi, vom scrie ca limba noastra e doina ce doineste în izvor si-aceasta glasuire este limba unui popor ce-a izvodit din dor.

Sîntem si scriem: limba româna si ne închipuim deodata ca ea ar face parte din poporul român.

Dacii unei patrii, care nu era decît Dacia lor libera, porneau la lupta cu navalitorii, purtînd pe buze, ca niste boabe miraculoase, cuvintele sacre ale limbii materne.

Noi vom fi ramas de-a pururi sa fim în limba româna ca-ntr-o  "acasa" a noastra, unde oricine îsi poate avea chilia sa de duh.

Iubiti-va copiii în limba româna,  dati-le în dar cuvintele limbii stramosilor vostri si nu socotiti fara vreo trebuinta acest unic, de fapt, adevar.

Sarutati-va în limba româna, sa puteti auzi în dansul sarutului vostru neprihanit clinchetul dulce si fara sfîrsit al cuvintelor limbii române.

Eu te sarut în limba româna,  tu ma saruti în limba româna si mîna-n mîna, unul lînga altul, nedespartiti în veci, sîntem veghetorii fideli la dulcele fagur de privighetoare al limbii române.





Dumnezeu la o cafea

De-o vecie viscole?te
Cu luceferi,  nu cu nea.
Asta seara ma rape?te
Dumnezeu la o cafea.

Obosit,  abia vorbe?te,
Turla rara--vorba Sa.
Asta seara popose?te
Dumnezeu la masa mea.

Taci mai bine, Te-odihneste,
Sunt,  de vrei,  tacerea Ta,
Asta seara cînd opreste
Ceru-ntreg la poarta mea.

Si-o sa  pururi viscoleasca
Pacea Lui inima mea,
De-o sa creasca, sa tot creasca!,
Vesnicii în urma Sa.



Cer de uitare

În ziua–n care se–astepta zapada
Si numai moartea–n arbori se–auzi,
Vazut–am o maicuta stînd în strada,
Careia i–e rusine a cersi.

Cu mîinile ne-ntinse–a rugaciune,
Ea nu stia ca–n suveranul stat
Cersitul a ajuns profesiune
Si toti o practica neîncetat.

Copil al dorului, cu tara–n soare,
Apropiindu–ma,  i–am dat un leu,
Plîngea în ochii ei chiar Dumnezeu,
În mine ceru–ntelegeam ca doare

Si n–am mai auzit nici un cuvînt
Si cersetoarea rusinata–n pripa
Cînd s–a plecat mi s–a parut o Clipa
Ce–si ducea–n spate propriul mormînt.

    

Precuvîntare

Doamne,-asa de rai suntem
Ca nici nu ne mai vedem,
Nici la chip si nici la cer
Nu ne mai vedem defel,
N-avem rana de mister,---
Numai boala de stingher,
Doamne!

Doamne, - asa de morti suntem
Ca nici nu ne cautam,
Cu flori nu ne sarutam,
Din Cuvînt, rîzînd, plecam,
Afara din noi te dam
Si avan Te laudam,
Doamne!



Harfe-n rasarit

Ce frumos e Dumnezeu
Ce traieste-n jurul meu
Si în mine.
El în lacrima-mi mereu
Îsi asterne patul sau
Si-i e bine.

- Doamne, Doamne, cîntec viu
Tu ma stii, eu nu te stiu
Totdeauna.
Si-mbracat cu liniste
Prin albastra criniste
Zbori cu luna.

- Ce frumos esti , Doamne, vai,
Ochi-ti sunt peceti de rai,
Psalmodie!
Si cînd mi-atingi sufletul
Prin el uiti cu umbletul
Harfe-o mie.

- Fara tine, daca pleci,
As apune întru veci
Ca o steaua,
Dar tu vii în noaptea grea
Vîscolindu-mi inima
Cu-a ta neaua!

Ce frumos e Dumnezeu,
Locuind în jurul meu
Si în mine,
Pîn'si dupa ce voi fi
Dus în El pe biblii vii
De gherghine.

Iar atunci cu doruri mii
Din pridvorul inimii
Voi fi-n noapte
Preschimbat în turturea,
Data-n scrînciob de o stea
Fara moarte.



Invizibilul maret

Ce-i invizibil e maret,
Sa nu uiti, doamna Poezie,
Cin'te citeste nu te stie,
Cine te uita - n-are pret,
Tot invizibilu-i maret...

Asa si tu, copil din verbe,
Fii anonim de vrei sa fii
Aplaudat de ciocîrlii
Si nu de fetele imberbe,
Care n-au loc în vesnicii.

***

Nu sunt sarac cît timp îl am pe Domnul,
Si nici strain cînd ma-ntîlneste-n Somnul,
Am toate stelele, rupte rubine
Din caravanseraiuri sibiline,
La hanul norilor vin sa ma cînte
Cuvintete de taceri si sa-mi împlînte
În zgura inimii hanger de cîntec.
De el ca de Iisus sa nu ma vindec.

***
Din naiuri cosmice se-aude
Izvorul linistii curgînd.
Îndragostit cum nu e altul,
Cu lacrimi reci îti bate-n geam.
Eu mi-am pus plete de zapada
Ca un bijutier de rînd
Si rugi facînd la Preaînaltul
Te chem în veci, – sa nu te am.

Sa vii cu Dumnezeu de mîna
În templul meu care te-asteapta,
Cupolele de cer atîrna,
Viaza-n mine umbra ta.
Bau-i din apa înserarii
Ce avu gust de-avana soarta
Si-acum, cînd cazi-n a mea privire
Izvoare sorb curgînd din stea.



Psalmul apartenentei la vecie

Parea nimic sa nu-mi lipseasca:
Aveam argintii sub picior
Si din podgoria domneasca
Horea nectarul în ulcior.

Eram ferice ca un rege,
Aveam craii în orice burg,
Iluzia-mi era pereche,
Pacatul lumii – Demiurg.

Ochii nutreau potire pline
Cu desfatari de umbre reci
Si-n mine cartile divine
Dormeau noptatec somn de veci.

Parea nimic sa nu-mi lipseasca:
Nimic din pohtele lumesti,
Desi eram un fir de iasca
Plutind la curti împaratesti.

Si-acum, cînd port Christos în mine,
Nimic nu am din ce aveam:
Nici avutii, nici conturi pline
Si, totusi, cînt cum nu visam!

Si-s voievod scris de misterul
Îmbratisarii lui Iisus
Si sunt cît sunt una cu cerul
Si nu-i craie mai presus.

***

Sunt angajat de zbor sa-i fiu cadere,

Sunt angajat caderii sa-i fiu zbor.

M-a subjugat cuvîntul cu tacere

Sa fiu pe veci tacerea tuturor.



O deznadejde inima îmi cere,

Culeg lumina dintr-o psalmodie,

Pierdut-am cheia de la vesnicie

Si n-am acces la nici o stea tîrzie.



Cu ochii dragostei privescu-mi lumea,

Vreau visul sa-mblînzesc si nu mai pot

Decît sa strig ca moartea suie culmea

De dupa care-nvie neamul tot.









Psalm îngînat





Doamne, numa-n Tine ma încred,

Oamenii sunt neadevarati si mint,

Pierde-m-as, da-n ceruri nu ma pierd,

Oamenii sunt neadevarati si mint.



Viscoli-m-as floare pe craii,

Oamenii sunt neadevarati si mint,

Pot sa-nviu, în mine daca-nvii,

Oamenii sunt neadevarati si mint.



Si-ntr-o zi cînd ma vei saruta,

Oamenii sunt neadevarati si mint,

Floare-oi rasari pe rana Ta,

Oamenii sunt neadevarati si mint.





Psalm înflorit

                   Pentru Flaviu-Lucian

Îngerul Tau, Doamne,

C-o mîna sub cap

Doarme pe pamînt.

Ca o floare a raiului,

În odajdii de sfînt,

Te cauta cu aripile

Încrucisate la piept

Si, gasindu-Te,

Falnic viseaza.

Îngerul Tau, Doamne,

Lucinda raza,

În brate-ntîrziate de iarba

A poposit.

Vecia în mine lucreaza.

Simt c-ajunge-oi un psalm fara seaman

În cîmpia iubirii de Tine-nflorit.





 Poemul nostru



 Noi n–am vîndut lumina, desi ni s–a propus

 Un continent de bezna si–un milion de lauri,

Prin noi si–acum alearga nesubjugatii tauri

 Ducînd lumina–n coarne, zburînd peste coclauri

 De amintiri spre cerul de–un gînd barbar rapus.



 Noi n–am fost fii tacerii, chiar daca viata toata

 Ne–a fost trasa pe sfoara si sufletul — pe roata.



 Nins de Cuvinte

                              Pentru Grigore Vieru

Vîntul coseste zarea de otava,

Dar în privirea lui fosnesc cocori

Ducînd pe-aripi istoria bolnava,

Eternitatea-n voi culege flori.

O, el e-un crin pe care-l scapa cerul

Rugîndu-ne sa i-l întoarcem cînt.

Deschideti geamul, a-nflorit Vieru,

Frumos ca un poem doinit de vînt.



 Din cer se-abate-o mare de lumina,

 Zapada ei începe-a nameti

Lumea care-a plecat ca o straina

Sub lutul ce învata-a ne rosti.



 Arhanghel peste timp va fi izvorul

Prin manastiri de iarba-ngenunchind,

 Cuvintele, chemîndu-si ziditorul

Cu bratele la cer, se acuprind.



Nici o durere nu le mai încînta,

 E-o fericire-n zei, iar în copii

Porti nalte se deschid si-atunci cuvînta

 Poetul-crin cu glas de vesnicii.



 El printre arbori umbla ca un domn,

 În ei îi tes mantale lungi lastunii

Si-n ochii ce par lacuri de nesomn

 Cînta batrînul cer la harfa lunii.



Un freamat de luceferi e în toi,

Un zvon de îngeri îi rasare-n cale,

 Povestile în el cresc taine noi

Si-n vis surîd, uitate de-orice jale.



De-acum va fi sa fie numai cînt

Si mîine-n zori, trezind oarbe morminte,

 La brat mergînd, pamînt lînga pamînt,

 Ne-om duce-n templul sau nins de cuvinte.





Revolverul înflorit

(simfopoem)

Maria Sa, Vahtang fara pereche,

Rîvnea sa moara ca un voievod,

Si cu veleitati de post-Irod

Visa cu el si cerul lumii veche

Sa-l duca în mormîntu-i de nerod.



În ziua lui de nastere în moarte

Maria Sa, Vahtang, s-a barbierit,

Si-a luat lintoliul de majestate,

Si-a aprins pipa cu un gest grabit,

Si-a potrivit peruca în oglinda,

S-a dat pe chip cu de Bizant parfum

Si, bîndu-si din coniac, porni sa-si prinda

Teava de ochi, de inima, de limba

Si hohotea-n castel ca un nebun.



Si dintr-odata s-a oprit si...trase.

Se zgudui împaratia grea,

Dar cerul nu cazu, caci el, Christoase,

Tintise bolta din privirea sa.



Si-o mierla-n zori de zi cînd se ivise

La geamul lui, pe loc a-nmarmurit:

Cerul era întreg,  el nu-l ucise.



Si-n mînurile-i ascunzînd  misterul,

Cînd a luat, mirata, revolverul,

Acesta, Doamne, era înflorit!





Alt psalm cu mama





Îti tace sufletul,  parca-ar zacea

În rochia de iarba-nmormîntat.

La templul lui, biet rob îngenuncheat,

Am poposit sa-i spun ca voi pleca.



Trasura Domnului nu e departe,

Iar tu, ca sa nu-mi mai pot fi strain,

Esti candelabrul dintre Zi si Noapte

Si eu,  de-atîta Cer,  flaut devin!



 Diamantul binecuvîntarii



Îmi amintesc de maica mea

Cum sta-n genunchi si se ruga

Si ceru-n fata-i cobora

Sa nu se roage singurea.



Si-n clipa cînd se ridica,

Cerul la loc se înalta,

Iar lacrima pe fata sa

Ca diamantul stralucea,



Si de smerenii mîna-mi grea

Binecuvîntu-i culegea.

0 comments:

Trimiteți un comentariu