Valori romanesti

Sergiu Celibidache (1912 - 1996) - dirijor si compozitor român, membru de onoare al Academiei Române

Diana Toea



Pe 28 iunie 1912, în orasul Roman din judetul Neamt, se nastea unul dintre cei mai renumiti dirijori si compozitori ai lumii: Sergiu Celibidache. Prima aparitie semnificativa a lui Celibidache este într-un concert din 1945 cu Orchestra de Camera din Berlin. În acelasi an, dirijorul devine directorul Orchestrei Filarmonicii din Berlin. Începând cu 1949, Celibidache este dirijor-invitat, cautat în toata lumea, dirijând orchestre din Germania, Austria, Italia, Franta sau America Centrala si de Sud.
Primeste numeroase premii de-a lungul vietii, precum decoratia speciala pentru refacerea Orchestrei Filarmonicii din Berlin dupa razboi. În 1978 este numit profesor onorific la Universitatea Johannes-Gutenberg din Mainz, unde începe o lunga activitate pedagogica. Sergiu Celibidache a decedat pe 14 august 1996, la resedinta sa din comuna La Neuville-sur-Essonne, aflata în apropiere de Paris.

Festivalul „Sergiu Celibidache 100", oaza de cultura

În acest an are loc prima editie a Festivalului „Sergiu Celibidache", cu ocazia celebrarii a 100 de ani de la nasterea marelui dirijor român. Anul 2012 este o perioada aniversara si pentru UNESCO, care îl comemoreaza pe faimosul muzician. Festivalul a avut loc în Bucuresti, în perioada 3 mai - 7 iulie. Acesta aduna o serie de evenimente culturale, cum ar fi Masterclass-urile din luna mai.
„A preda este cea mai nobila activitate umana" a fost crezul lui Sergiu Celibidache, pe care l-a insuflat si unor instrumentisti de exceptie. Câtiva dintre acestia sunt invitatii festivalului din acest an: violonista britanica Ida Haendel, violonistul german Helmut Nicolai, contrabasistul român Dorin Marc, flautistul austriac Michael Martin Kofler, cornistul german Wolfgang Gaag, violonistul israelian Rony Rogoff si violonistul spaniol Enrique Garcia Asensio. Muzicienii vor lucra cu tineri instrumentisti români, care vor avea sansa sa primeasca burse în strainatate.
In cei 17 ani cat a detinut conducerea orchestrei Gasteig din München, Celibidache a reusit sa-si atinga obiectivul propus initial, anume s-o transforme intr-un "Weltorchester", un ansamblu de rang international. Dar visul tanarului Celibidache fusese acela de a ajunge seful Filarmonicii din Berlin. Aici a inceput cariera sa artistica. Dupa ce a studiat matematica la Iasi, urmand apoi cursurile Politehnicii bucurestene, Celibidache a ajuns in 1936 la Berlin unde a studiat filosofia si a urmat si studii muzicale.
Pe 29 august 1945 a dirijat primul sau concert la pupitrul de Filarmonicii berlineze dupa ce lui Wilhelm Furtwängler i se interzisese sa-si continue activitatea acuzat ca a lucrat pe timpul celui de-al treilea Reich, facand astfel jocul regimului nazist. Pana la clarificarea invinuirilor, de altfel nefondate, ce i s-au adus batranului maestru, Celibidache a condus orchestra din capitala Germaniei ad interim pana in 1952.
Cu Filarmonica berlineza, tanarul dirijor roman a sustinut peste 400 de concerte. Aceasta in doar sapte ani. Furtwängler, marele sau idol, a revenit la Berlin in 1952. Cei doi ani cat s-a aflat la conducerea orchestrei berlineze au fost insa marcati de intrigi, de permanente neintelegeri cu membri Filarmonicii dar si de un fel de invidie pe care a nutrit-o la un moment dat fata de tanarul dirijor roman. Wilhelm Furtwängler s-a stins din viata pe 30 noiembrie 1954 si Celibidache si-ar fi dorit enorm sa devina urmasul acestuia. Dar in locul sau a fost numit un alt tanar cu talent iesit din comun, austriacul Herbert von Karajan.
La Berlin nu si-a uitat simpatiile legionare, astfel ca în 1946, având aprobarea si sprijinul puterii de ocupatie (engleza), din initiativa sa a înfiintat Societatea "Colonia româna", fiind si primul ei presedinte. Ea era formata din fosti studenti, militari, oameni de afaceri, legionari, fosti trimisi cu sarcini în timpul razboiului în Germania în guvernarea antonesciana.Grupa in cadrul ei circa 300 de români care îsi plateau cotizatii lunare care acopereau cheltuielile de întretinere ale localului si plata secretarei
Dirijor la Filarmonicii din Berlin între 1945-1952, dirijor al Orchestrei radiodifuziuniii din Stockholm (1962-1971), dirijor la Orchestrei din Stuttgart între 1972-1977 si al Filarmonicii din Berlin dupã 1979.
 Profesor onorific al orasului Berlin în 1971, cetãtean de onoare al orasului München în 1992. Membru al Academiei Române din 1992. În 1993 primeste Marele Ordin German al Artelor „Maximilian".
Printre alte compozitii, Sergiu Celibidache este autorul unui impresionant Requiem, a patru simfonii si al unui Concert pentru pian si orchestra, ramase în cea mai mare parte inedite.
Pentru activitatea sa artistica, Sergiu Celibidache a primit diverse distinctii, printre care: cetatean de onoare al orasului München (1992), membru de onoare al Academiei Române (1992), doctor honoris causa al Universitatii din Iasi (1992), Ordinul Maximillian pentru Stiinta si Arta (Germania, 1993).
A murit la 14 august 1996, la resedinta sa din comuna La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret (în apropiere de Paris).

Sergiu Celibidache, o viata de poveste
http://www.realitatea.net/concert-la-munchen-in-onoarea-lui-sergiu-celibidache_959815.html



Românul care a descoperit, la Sibiu, misteriorul manuscris de la 1400

Andrei Badin



Dimitrie-Doru Todericiu, alias Pierre Carnac pentru marile edituri franceze
Dupa ce a plecat din România a fost cautat de agenti ai CIA doritori sa afle secretele misteriosului manuscris de la Sibiu, din 1400-1529, care continea planurile de constructie ale unei rachete moderne. A fost trecut pe lista neagra de Nicolae Ceausescu, iar volumul sau a fost ars de comunisti. A publicat sub pseudonimul Pierre Carnac în marile edituri franceze.
Dimitrie-Doru Todericiu s-a stins în Saint Langis, în frumoasa Normandie, la vîrsta de 89 de ani. Doctor în istorie al Universitatii Paris IV, Doctor de Stat în Litere si Stiinte Sociale Sorbona, 1985, absolvent al Ecole de Hautes Etudes din Paris, inginer diplomat al Scolii Politehnice din Bucuresti sunt doar cîteva repere din biografia unuia din cei mai importanti români ai secolului trecut, din pacate destul de putin cunoscut în tara sa natala. Dimitrie-Doru Todericiu a fost cercetator stintific la celebrul centru parizian CNRS, profesor universitar al prestigioaselor universitati de la Sorbona si Geneva. A fost membru al Comitetului Lavoisier al Academiei de Stiinte din Paris si al Academiei din Florenta. Dimitrie Doru Todericiu s-a nascut la Piatra Neamt, în 19 iulie 1921, si a parasit România în 1970, stabilindu-se în Franta.

MISTERIOASA RACHETA. Primavara lui 1962. La Sibiu ajunge Doru-Dimitrie Todericiu, pentru a studia un manucris aflat la Arhivele Statului si pe care cercetatorii nu apucasera pîna atunci sa îl cerceteze în amanunt si ca atare nici nu banuiau ce descoperire epocala se afla în acesta. Era vorba de notitele lui Conrad Hass, un guard austriac care traia în aceea epoca la Sibiu si care a condus si Arsenalul din oras. Manuscrisul de la Sibiu, indexat sub titulatura Varia II 374, era de secole în arhiva, catalogat drept manuscris ce contine probleme de pirotehnie si balistica-artilerie. Planurile rachetei de la Sibiu sînt considerate de specialisti ca fiind baza crearii rachetei moderne în trei trepte. Dupa 38 de ani, manuscrisul a fost reeditat anul trecut la Sibiu, eveniment anuntat în premiera de Jurnalul National. Soarta editiei din 1969 a lucrarii despre manuscrisul lui Conrad Haas a fost însa tragica. În 1970, Doru Todericiu a ales libertatea, fugind in Franta. Ca atare, volumul sau a fost retras rapid de pe piata si distrus. În 2002, volumul a fost reeditat într-o editie bibliofila în 15 exemplare.




Un roman in elita NASA - "Am putea construi o planeta verde"



In echipa NASA care a trimis pe Marte robotul Curiosity se afla si romanul Adrian Stoica (foto), plecat din tara in 1992, dar care inca nu a pierdut legatura cu meleagurile natale.

"Am mai multe feluri de legaturi cu tara. Organizez sesiuni stiintifice, una dintre ele la Iasi, orasul de unde am plecat si unde am prieteni, familie, colegi la universitate". "Am absolvit Electrotehnica in capitala Moldovei. Am plecat in 1992 cu un doctorat in Australia, la Melbourne. M-am gandit atunci ca voi sta un numar de ani in Australia, apoi voi merge in Elvetia si apoi ma voi intoarce dupa 20 de ani in Romania. Acesta era planul meu, un fel de tur al lumii la care m-am gandit", a declarat acesta intr-un interviu acordat pentru Jurnalul National.
La patru ani distanta de momentul Australia a ajuns la agentia spatiala americana. "Sunt la NASA la Jet Propulsion Laboratory (JPL), unul dintre centrele agentiei. Sunt zece centre NASA, iar JPL din Pasadena este responsabil cu misiunile robotice, cu nave spatiale robotice fara oameni.
La NASA sunt din 1996. Suntem 5.000 de angajati, majoritatea avand doctoratul. Sunt seful unui colectiv de cercetare care se ocupa cu controlul avansat al robotilor (...) Din punct de vedere al gradului, sunt in pozitia cea mai inalta de cercetare care exista la NASA. Este echivalent cu pozitia unui profesor universitar plin la cea mai buna universitate din SUA si din lume", a explicat el pentru cotidianul citat.
Inginerul Stoica reprezinta atat Jet Propulsion Laboratory, cat si Caltech, faimoasa universitate americana. "La Caltech exista destui laureati Nobel in diferite domenii. Mergem impreuna la manifestari comune, majoritatea efectueaza cercetari in domeniul medicinei, biologiei sau fizicii", explica acesta.
Intrebat daca si-ar dori ca intr-o buna zi sa isi petreaca concediul pe Marte, planeta pe care acum o cerceteaza, Adrian Stoica a raspuns ca nu, pentru ca "Nu e nimic verde".
"Am putea insa construi o planeta verde. Preferintele noastre si lucrurile pe care le iubim au originea in ceea ce am trait atunci cand am realizat definitia a ceea ce inseamna frumos sau placut, in copilarie, de exemplu. Daca am crescut langa paduri verzi, acesta este idealul nostru de frumusete.
Dar am putea face dintr-o planeta semilocuibila una locuibila. O vom face cu tot cu paduri, ca pamantul. Faptul ca va fi in alta parte n-are importanta asa de mare. Dar putem sa facem sa ne placa si Marte. Pentru ca printr-o modificare genetica putem determina sa ne placa altceva. Mental, putem sa traim o alta viata", a declarat el.



Povestea unei romance premiate in Australia pentru ajutorul dat aborigenilor



Ioana Suciu, senior profesor la scoala din Yuendumu, o zona din centrul Australiei, a fost distinsa cu premiul Fundatiei Commonwealth Bank, din Sidney, pentru munca ei de pionierat in acea regiune retrasa si putin evoluata, locuita de aborigeni.
De origina romana, Ioana Suciu a ajuns in Australia din dorinta de a-si aduce contributia la propasirea unei lumi neevoluate, uitata de promotorii civilizatiei, poate din cauza distantelor, informeaza ntnews.com.au.
Aborigenii din centrul pustiului australian constituie astazi o colectivitate redusa numeric si fidela cutumelor impuse de traditiile milenare, transmise din genertie in generatie.
Yuendumu, localitatea la a carei scoala preda Ioana Suciu, romanca in varsta de 30 ani, este situata in desert, la 300 de kilometri de cel mai apropiat centru urban, unde exista magazine, banci si institutii.
Asa cum relateaza, elevii ei sunt dornici sa invete. Dar nu au vazut niciodata o localitate urbana, un magazin sau o banca. N-au vazut mai mult decat mica localitate, scoala si pustiul inconjurator.
Dupa primirea premiului, profesoara Ioana Suciu a simtit nevoia sa faca si mai mult pentru elevii sai, organizand o calatorie la Alice Springs, acea localitate situata la 300 de kilometri, pentru ca ei sa poate avea primul contact cu o alta lume.
Sunt interesante relatarile pe care le-a dat presei cu privire la motivul care a indemnat-o la asemenea idee: "Totul a inceput atunci cand unul dintre copii m-a intrebat, in toata naivitatea lui, cum fac oamenii sa numere banii".
Atunci si-a dat seama Ioana Suciu ca, printre aborigeni, exista adulti - barbati si femei - care, nici ei, n-ar fi in stare sa numere un maruntis de 3,45 dolari. La efectuarea platilor, cumparatorii conteaza cu incredere pe numaratoarea facuta de vanzatori.
Programul pe care si l-a propus profesoara include, in cadrul deplasarii, vizitarea in grup a unui mare magazin si a unei banci. Cu aceasta ocazie, vor vedea cu totii cum se plateste si cum se primeste bonul fiscal. Si, nu in ultimul rand, vor vedea multimea de marfuri.
Nici vizita la banca nu va fi neglijata, chiar daca operatiunile sunt mai complicate. S-ar putea, intr-un viitor, ca acesti copii inca traditionalisti sa ajunga clienti ai bancilor.
Dupa ce si-a luat licenta intr-o specialitate cu profil social la o facultate din Israel, iar masteratul in Australia, Ioana Suciu n-a mai plecat de acolo, optand sa se consacre activitatilor sociale, din proprie pasiune.
Ea le-a declarat ziaristilor ca este hotarata sa ramana inca multa vreme in acea zona izolata, in mijlocul aborigenilor, impreuna cu logodnicul ei, de asemenea profesor.
Ioana insa nu s-a izolat de lume. In vacante, calatoreste in Israel, unde se afla o parte din familia ei, si in Romania, unde se afla o alta parte.




Grigore Brezeanu - un regizor uitat
(1891 - 1919)



A fost un regizor, scenarist ?i interpret român de film. Era fiul marelui actor Iancu Brezeanu. În urma unei anchete efectuate de catre ziarul „Cuvântul", în 1933, asupra începuturilor filmului românesc, s-a ajuns la concluzia - nesus?inuta de documente totu?i - ca Grigore Brezeanu ar fi fost regizorul Independen?ei României (1912).
Înainte de premiera oficiala, filmul a fost proiectat de trei ori în tara. Prima data s-a întâmplat cu câteva zile înainte de 3 iulie, pentru societarii ce nu fusesera la Paris. Nicolae Soreanu s-a declarat foarte multumit de calitatea filmarii „interioarelor", pastrându-se rezervat în ceea ce priveste exterioarele. Cea de-a doua proiecte s-a desfasurat la Castelul Peles, special pentru familia regala, în ziua de 17/30 iulie. Ultima avanpremiera a avut loc la 30 august, Leon Popescu invitând la ea „pe toti ofiterii garnizoanei, pe d. prefect al Capitalei, pe d. prefect al Politiei si întregul batalion de vânatori, care aniversau, în acea zi, luarea Grivitei". Operatorul Eftimie Vasilescu îsi aminteste ca acest ultim spectacol a beneficiat si de o reprezentatie sonora, fiind adusa fanfara regimentului II Vânatori, doua tobe, douazeci de soldati cu arme si cartuse oarbe, precum si un ofiter comandând o companie ce avea rolul sa strige „Uraaa!" la fiecare asalt. Acestia au fost plasati în spatele ecranului cinematografic, „stârnind un efect impresionant".
Premiera a avut loc la 1 septembrie 1912, la cinematograful Eforiei din Bucuresti. Desi acest spectacol nu a mai avut parte de aceeasi coregrafie sonora („doar un clavir si câteva flasnete"), succesul la public a fost triumfal, dupa cum observa toate sursele vremii. Filmul a rulat neîntrerupt 22 de zile la acelasi cinematograf. Ulterior, a fost prezent pe afis in toate salile de cinemsatograf din Bucuresti: la „Castelul cu Flori", la „Eforie", la „Gloria". În martie 1913, filmul a fost relansat la cinema „Rahova", cu muzica militara, apoi a continuat sa ruleze la „Basarab" si „Marconi". În aprilie acelasi an ruleaza iarasi în centru, la „Gradina Blanduziei". Ulterior, a mai rulat la „Arenele Romane" si la „Gioconda". În vara lui 1914 îl gasim la cinema „Palace". Pentru a prezenta filmul publicului, Leon Popescu a tiparit o brosura bogat ilustrata, totalizând 16 pagini. Aceasta era realizata în spiritul epocii, în care doar numele producatorului conta la public. Restul echipei era mentionata în doua rânduri: „executat cu concursul Armatei Române si al Artistilor Teatrului National din Bucuresti". Momentele esentiale ale filmului erau prezente în program alaturi de data exacta la care acestea avusesera loc, în 1877.
Aprecierile criticilor au fost si ele unanim pozitive de la început: „o grandioasa înviere a unei pagini de istorie", „opera de patriotism luminat" etc. Cronicarul ziarului „Adeverul" nota în 3 septembrie: „am convingerea ca filmul Independentei va sluji României, facând lumii din ambele continente un curs emotionant al istoriei Renasterii noastre la viata de stat liber si de factor însemnat în politica din Balcani".
Toti istoricii de astazi sunt unanimi în a considera ca este uimitor ce s-a putut realiza în acele conditii. Trebuie subliniata lipsa aproape totala a experientei, tinând cont ca doar Grigore Brezeanu si Ar. Demetriade au mai avut contacte anterioare cu productia de film.
Cu toate acestea, succesul covârsitor la public a aratat ca realizarea merita o nota buna, fiind facuta cum s-a putut mai bine în conditiile date. Succes a cunoscut si peste munti, la românii ungureni, si în strainatate.
În 1913, filmul de doua ore a fost achizitionat de catre casa de filme „Apollo" din Budapesta. Aceasta l-a distribuit si în principalele orase din Banat si Transilvania, traducând si raspândind totodata programul de 16 pagini al lui Leon Popescu. Relatarile ziaristilor locali surprind reactia românilor: „de mult nu s-a mai pomenit la noi, românii ungureni, un entuziasm ca cel ce s-a ridicat prin reprezentatiile filmului..." „În aceste doua zile a dat publicul navala asupra teatrului Olympia, având loc, la zi, 4 - 5 reprezentatii. Mai ales marti, fiind si zi de târg, au venit si multi sateni cari, desigur, au dus acasa la ai lor vestea minunei ce au vazut." Din Brasov, Petra Popescu scria ca, pe lânga succesul pe care l-a avut productia, „cu filmul acesta facem mai mult decât zece volume în popor. E un delir la reprezentatie...".
Mai mult chiar, Manuela Gheorghiu relateaza într-un studiu al sau ca „s-a întâmplat ca elanul transilvanenilor sa se transforme la iesirea din salile de cinema în adevarate manifestatii de strada."
Casa de productie „Alter Ego" a realizat, în iunie-iulie 1912, mai multe vizionari de presa. Un publicist francez specializat în cinematografie, nota ca toti realizatorii „au adus în arta de a grupa grafic, o maiestrie demna de marii maestri ai studiourilor noastre, în special în reconstituirea luptelor din jurul Grivitei si ale Plevnei...". Cronicarul revistei franceze „Ciné-Journal" scria în 29 iunie 1912 despre cinematograf ca „cel mai frumos exemplu al nobilelor sale virtuti se afirma cu o opera prodigioasa realizata în România de artistii si regizorii Societatii Filmelor de Arta din Bucuresti", iar „Le Figaro" nota în aceeasi perioada ca „productia este ametitoare, marcând o epoca în cinematografie".
Dupa premiera, filmul - acum doar de 1.500 m - a rulat si la Budapesta, Viena si Paris. Dupa Georges Sadoul, Leon Popescu a realizat o mare publicitate acestuia si în Anglia. Astfel, filmul a repurtat succes în Europa Centrala, fiind interzis însa în Italia (conform lui Tudor Caranfil). Însa, în lucrarea sa, Manuela Gheorghiu-Cernat mentioneaza ca filmul a rulat si în Italia, alaturi de Austria, Germania, Rusia, Ungaria si Franta.
Casa Regala a recunoscut meritele si succesul lui Gr. Brezeanu, conferindu-i acestuia medalia Bene-Merenti, clasa a II-a.
Filantropia imprevizibila a lui Leon Popescu îl facuse pe acesta sa acorde lui Vasile Toneanu, drept recompensa pentru efortul depus în realizarea filmului, un inel de aur masiv. Acesta avea gravata pe el stema Tarii si legenda „Film de Arta Român + Leon Popescu". Constanta Demetriade primise în schimb un medalion de argint încrustat cu safir, ce avea scris pe o parte „Patria" (cu urmarea subînteleasa „recunoscatoare"), iar pe cealalta „Muma Ranitilor - Societatea Leon Popescu".
În urma descoperirilor facute în 1985 si a interpretarii lor, Tudor Caranfil concluziona despre rolul lui Aristide Demetriade în realizarea filmului: „se daruise timp de aproape un an creatiei filmului, îi scrisese scenariul, se framântase în cautarea unor idei si solutii, se zbatuse pentru a obtine necesarul filmarilor, dusese o buna parte din povara regiei pâna în faza finisarii la montaj, se luptase - exasperat de inertia si suspiciunea lui Leon Popescu - pentru a difuza peste hotare marturia gloriei faptelor de arme a poporului sau si artei actorilor români".
Grigore Brezeanu avea idealuri mari: „visul meu ar fi sa întemeiez o casa mare de filme. M-am încredintat însa ca aceasta e imposibil". În urmatorii doi ani nu a renuntat însa la cinematograf, fie deschizând cinematografe sau perfectionându-le tehnica, fie realizând câteva documentare despre România.
Leon Popescu a continuat productia de filme, în 1913 realizând cel putin 12 titluri cu echipa Marioarei Voiculescu, în paralel cu jurnale periodice de stiri. El voia „a face o editura de filme românesti lucrate dupa scenarii românesti [...], a deschide un nou teren de munca si manifestare pentru artistii nostri...". Îsi dotase Teatrul Liric cu un studio si cu un laborator având aparatura moderna si oameni priceputi în meserie, adusi din strainatate. Strânsese actori si scriitori de prima mâna în jurul lui: Marioara Voiculescu, Gh. Storin, Ion Manolescu, Liviu Rebreanu, Emil Gîrleanu, Victor Eftimiu, Ion Minulescu, N. D. Cocea, Mihail Sorbul. Dar, cu exceptia „Cetatii Neamtului" (lansat în 1914), restul filmelor au fost sortite esecului. Mai multe surse de epoca sugereaza ca refuzul angajarii unui regizor profesionist a daunat foarte mult acestei întreprinderi. În 1917, la Teatrul Liric, izbucneste un incendiu - gurile rele spun ca focul a fost pus de mâna lui Popescu, nebun deja - care îi distruge acestuia toate peliculele filmate, cu exceptia unei copii a „Independentei României". Gratie acestui fapt au supravietuit pe pelicula si prin ea fortele creatoare ale unor artisti de mare clasa.
*****
La 6 iulie 2006, regizorul Nae Caranfil (fiul lui Tudor Caranfil) a dat „primul tur de manivela" filmului sau „Restul e tacere". În acesta sunt istorisite peripetiile actorilor TNB legate de realizarea filmului, prin împletirea documentelor de epoca cu fictiunea. Filmul beneficiaza de un buget record pentru ultimii 25 de ani în România, anume 2,4 milioane de euro, fiind de fapt un proiect vechi de 13 ani al lui Caranfil. Conform spuselor regizorului, cartea din 1988 a tatalui sau l-a introdus în atmosfera Bucurestiului acelor ani: „Ce vremuri! Un enfant prodige de 19 ani, care amesteca frustrari si orgolii într-un proiect cinematografic de o ambitie gigantesca, invers proportionala cu statura lui! Un «producator» mesianic si vizionar care converseaza direct cu Dumnezeu [...]! Ce vremuri". Este de remarcat ca în pofida informatiilor documentate din acea carte, Caranfil propaga la rându-i mitul „Grigore Brezeanu - regizor si scenarist".
Filmul îi are ca protagonisti principali pe Marius Florea Vizante (Grigore Brezeanu), Ovidiu Niculescu (Leon Popescu), Ioana Bulca (Aristita Romanescu), Radu Bânzaru, Valentin Popescu (Catargiu), Silviu Biris (Raoul), Florin Zamfirescu si Nicu Mihoc (Anton V.).
În martie 2007, peliculei i s-a realizat mixajul sonor la Hollywood, dupa care a revenit în tara pentru ultimul montaj. Premiera filmului s-a desfasurat în seara lui 7 martie 2008, la cinematograful CinemaPro din Bucuresti.

0 comments:

Trimiteți un comentariu