Ramas bun, Romulus Vulpescu!

de Victoria Anghelescu




A disparut dintre noi unul dintre cei mai autentici si rafinati intelectuali, poetul, prozatorul, dramaturgul si traducatorul de elita Romulus Vulpescu.

Personalitate spectaculoasa, interlocutor stralucit, celebrând mereu arta si viata, navigând cu dezinvoltura între Dante si Rabelais.
Cu multi ani în urma, genialul poet Nichita Stanescu scria despre prietenul sau: ".R.V. este unul dintre foarte rarii scriitori care sunt în acelasi timp si propriul lor personaj. R.V. este inventia lui R.V., asa cum Don Quijote este inventia lui Cervantes... Ceea ce frapeaza peste tot cu constanta e suavitatea vehementa, puritatea groasa, angelismul exprimat cu brutalitate al unei structuri rimbaldiene... întotdeauna delicat, strigatul este acela al sensibilitatii acute, convertita în parabole, în pilde, în aluzii si uneori în mituri... Fantezia cultivata a scriitorului prefera grotescul gigantic si absurdul cazuistic, umorul negru traversat nu o data de melancolie".
Un portret complet si complex, caruia abia daca i se mai poate adauga ceva. Exista în el scriitorul si omul, intelectualul si personajul îndragostit si ranit de viata, iubitorul de carti, de biblioteca si efervescentul implicat în viata breslei si a cetatii.
Mi-l amintesc, în anii '70, fermecând publicul, într-o seara, la Muzeul National de Arta, cu o fina exegeza a operei lui Omar Khayyam si recitând, cu voluptate, "Lauda vinului". Mi-l amintesc, altadata, mai recent, la Uniunea Scriitorilor, perorând furibund împotriva agramatilor si intelectualilor improvizati stâlcind citate latinesti.
Volumele lui de versuri, aparute la intervale considerabile ("Poezii", 1965, "Romulus Vulpescu si alte poezii", 1970, "Arte & meserie", 1979, "Armura noastra - cartea", 30 de poezii scrise si rostite de autor, disc, 1986, "Versuri (1948 - 1993)", "Vraistea", 2004, "Vechituri & novitale", 2005), sunt o încântare nu numai prin sunetul poemelor încarcate de dragoste si de dramatice aplecari asupra declinului, dar si pentru ochi. Artistul se implica cu talent si originalitate asupra redactarii cartilor sale (si ale altora), asupra aspectului lor grafic, într-un fel de apologie a artei tipografului.
Cel care i-a tradus ca nimeni altul pe Villon sau poetii Pleiadei medita în propriile scrieri asupra conditiei umane, asupra înstrainarii de noi însine si de ceilalti. "În fiecare zi, ne batem joc/ De pasari, de iubire si de mare,/ Si nu bagam de seama ca, în loc,/ Ramâne un desert de disperare".
Versurile lui le-au murmurat, de multe ori fara sa stie cine este autorul, mii de oameni care au fredonat cântecele bardului Tudor Gheorghe.
Polemicile, controversele, opiniile sale, nu odata incomode, au facut obiectul volumelor "Zodia Cacealmalei" si "Praznicul puslamalelor". Sa mai amintim "Exercitii de stil (proza si teatru)" si "Procesul Caragiale-Caion (teatru-document)", relevante pentru dramaturgul în care se ascundea o veche dorinta de a urca pe scena, dar si pentru subtilul cunoscator al teatrului, dezvaluit, pentru cei care nu i-au citit volumele, în spectacolul Teatrului National din Bucuresti, "Molto, gran' impressione", în care Romulus Vulpescu "converseaza" cu umor si nostalgie cu Costache Faca, Matei Millo si Costache Caragiali.
Împatimitul de limba româna, ale carei savori si subtilitati le cunostea în profunzime, marturisea odata, într-un interviu: "M-am împacat mai demult cu gândul inexorabilei plecari obstesti, desi un alt gând, poate-acelasi, nu-mi da pace, stârnindu-mi nelinistea: viitorul limbii române. Ma tulbura destinul ei legat de vesnicia acestui neam binecuvântat de Pronie. Stradaniile mele, scrisul îndeosebi, au avut (marturisit sau nu) doar un tel: glorificarea limbii nationale, bun patrimonial ce mi-a îmbogatit existenta - într-un fel trag nadejde pilduitor si pentru alti împatimiti de aceeasi dragoste. Caci am învatat sa-mi exprim gândul si gândurile gratie unor dascali ilustri de la care am deprins-o: atât barzii populari anonimi cât si scriitori clasici si contemporani, cu totii rude ale mele din marea familie de creatori ai cuvântului românesc scris si rostit. Dânsii mi-au sadit în suflet sentimentul patriei si sensul eternitatii ei".
Dar gloria Romulus Vulpescu a obtinut-o cu traducerile sale. François Villon si Rabelais, Dante Aligheri si Alfred Jarry, Charles d'Orléans si Poetii Pleiadei, braziliana Carolina María de Jesús sau poetul spaniol Marcos Ana. Traduceri delicate sau savuroase, semnate de un cunoscator imbatabil al limbilor autorilor respectivi, de un scriitor pentru care limba franceza nu avea secrete, indiferent de epoca în care fusesera scrise operele.
Regizorul Silviu Purcarete l-a evocat pe Romulus Vulpescu asociindu-l succeselor spectacolelor sale inspirate de Rabelais sau Jarry.
"Literatura originala - poezie, proza, dramaturgie - au scris multi, mai bine sau mai prost. Eu sînt unul dintre ei. Cine garanteaza ca peste 100 de ani, daca viitorul omenirii va exista, lumea o sa se bata pentru un volum de poezii al lui Romulus Vulpescu? Nicolae Manolescu nici nu m-a inclus în «Istoria literaturii» sale, dar sunt si absente care onoreaza. Lumea însa - sper - va vrea sa citeasca si peste 100 de ani si Rabelais, si Jarry, si Villon. Si atunci nu-i mai bine sa exist prin ei? Nu e problema sa durez eu, ci sa dureze ei! Sa aiba cine sa-i citeasca nu mai e problema mea. De-aia spun eu ca literatura n-o face numai scriitorul…", afirma acest extraordinar talmacitor într-un interviu din "Jurnalul National".
Romulus Vulpescu, cel care spera ca "destramat în moarte,/ sa ma prefac în colb de carte", a murit într-o zi de septembrie. Luna pe care a cântat-o, cu acelasi amestec de vraja si nostalgie care i-a dominat opera si viata:

"Septembrie arde-n paduri aurii,/ Se mistuie vara din pomi în pârjol./ Chipul toamnei e plumb. De-atât fum se-nnegri./ Cocorii s-au dus. Toamna, cerul e gol:/ Septembrie cade-n septembrie gri // Septembrie, septembrie gri/
Septembrie cald, nu muri, nu muri!/ Nu muri!"

A murit un intelectual de elita, unul dintre putinii ramasi de o asemenea anvergura. Cu plecarea lui, cultura româneasca a ramas mai saraca.

1 comments:

Anonim spunea...

Am fost împreună într-un spectacol la Armată (Vânători de munte) şi ne-a povestit despre rolul său în “Francois Villon”.
Superb:
“Lumea însa - sper - va vrea sa citeasca si peste 100 de ani si Rabelais, si Jarry, si Villon. Si atunci nu-i mai bine sa exist prin ei? Nu e problema sa durez eu, ci sa dureze ei!”

Trimiteți un comentariu