Paradigme postmoderniste


Paradigma postmodernista sau plângerea unui dascal…

Dr. Mihaela Sanda Marinescu
                                                                                     I
Am scris si eu un articol în prejma noptii Sfântului Andrei. Traditia spune ca trebuie sa dai cu usturoi pe la geamuri si pe la usi ca sa nu te bântuie strigoii… dar cred ca am uitat, ca se declansa un Halloween neaos, balcanic, manelist, autentic folclor „de bariera" al staff-ului intelectual care si-a faurit fericirea pe nefericirea altora si pe dezastrul general  si care nu stiu de ce se tot bosumfla, mai ales acum când, totul merge ca pe roate / cu baietii buni la toate…    Traiam în scoala "tranzitiei", în care tocmai învatatura e stresanta, iar în rândul dascalilor se strecoara figurantii, vajnici aparatori ai relâche- ului intelectual si autorii stampilelor "conform cu originalul"...  Contiuam astfel,  Jurnalul fericirii al lui Steinhart in acelasi univers concentrationar. Con-cen-tra-ti-o-nar… greu de pronuntat de cei care se adreseaza copiilor dezvelind bustul lui Dracula… Pa-ra-dig-ma…  de ce nu va place, autori ai constructiilor „paradigmatice", ca pentru voi… e de bine. Pro-let-cul-tist… ia mai pronunta odata, dom' diriginte sau ti-e mai la-ndemâna „terfelit"! Tu faci educatie? Tu care, odata, „universitar" fiind (a se citi „universal,", adica „baiat la toate") ai substituit lucrarea la examenul de ARMONIE a singurului cunoscator adevarat al acestei discipline? Tu care confunzi gândirea cu lacatuseria intelectuala si examenele cu autostopul! Ma vai' ca (asa te si exprimi „sincer") esti o  paradigma proletcultista. De la voi ma astept la orice: înscenari, falsuri, improvizatii, un scenariu în care circula liberi „decibelii nesimtirii"… alta piesa de teatru, da' nu de Shakespeare, ca noi nu ne mai miram a fi, sau a nu fi, ci o fi ca e mai multi...
Prezenta mea în scoala a fost mereu o angoasa.
Nu am „origine sanatoasa" (a se întelege ce se întelegea odata), cu tot respectul pentru obârsia simpla si de bun simt care a dat atâtea valori acestui popor, insuficient explorata de sectorul „Etno", unde-ti cânta pozitivul si solistul se zbate „sincer" la acordeon;  obârsia aceasta merita mult mai mult decât i se ofera din partea unor deghizati paznici la oi. Odata, înainte de unul din examenele de pian, într-o alta actiune proletcultista care nu difera cu nimic de actualul „capitalism de cumetrie", fusesem obligata sa adun hârtiile din parc. Altadata, am lezat „vârful de lance" al altei ex-conduceri care m-a judecat în consiliul de administratie pâna când mi-a tâsnit sângele pe nas; consiliul era mereu format din „ultimii veniti" care habar n-aveau de realitate. În urma „supliciului" unul dintre ei a s-a dumirit: „Realitatea e cu totul alta!" …si anul urmator n-a mai fost ales.
Sa le spun numele?... sau mai bine-i las, asa... paradigmatici... ca nu vreau sa le rapesc aura „universala". Dainuie înca peste tot acolo unde figura dascalului este asociata cu a „bugetarului" care mai vrea si leafa, dupa ce ca „sta" la catedra. Mi-am purtat datoria asa cum am învatat-o de la dascali adevarati, carora le sarut mâna si care nu merita  sa le pomenesc numele printre „decibelii nesimtirii". Am primit simtul datoriei de la parintii mei: de la mama, cu fratele ei condamnat politic „la Canal", si care muncea smerita si alfabetiza „tovarasii" care-i înscenasera chiar o luare de mita (degeaba!). Tatal meu, absolvent al Scolii Militare de Ofiteri de la Cernauti, a luptat pe Frontul de Vest, pâna în Tatra; la întoarcere, la „balul supravietuitorilor", a închinat o cupa de sampanie în numele regelui. A fost  imediat judecat de Tribunalul militar. A scapat doar ca nu luptase contra rusilor. Facultatea si-a facut-o târziu când nu avea de ales decât între „Constructii" si „Agronomie". A preferat „Constructiile"… Cu timpul s-a dovedit singurul curajos în începerea constructiei actualei Universitati „Constantin Brâncusi", când nimeni nu avea curajul sa dea macar o aprobare. Se gândea doar ca „o fi si pentru copiii mei…"
Dar de ce spun toate astea, poate pentru ca nu le-am  spus niciodata? Pentru ca ei sunt cei care m-au tinut departe de populismul realizarilor facile. La noi în casa, calificativul de „parvenit" înlocuia cea mai grava invectiva. „Sa nu va fie frica, doar meseria e bratara de aur !"
…Si acum ce traim ?
Stare de suficienta si alergia la stiinta de carte?
„Paradigmatica" este sabotarea unei mai tinere colege înscrisa la Doctorat si care avea nevoie de o zi libera pe saptamâna. N-am vazut ochi mai congestionati si bucurii mai perverse de a-i împiedica perfectionarea. De ce? Crea un termen de comparatie?
Si acum... ce mai fac cei pusi sa vegheze la bunul mers al scolii, încremeniti într-o "paradigma"? Cei mai periculosi sunt cei care mimeaza „greutatile vietii" si discuta „sincer" doar despre retetele de „acrituri" din care si-au facut un „concentrat" si acuza pe toata lumea ca… i-a luat iarna prin surprindere... Mi-au aruncat în obraz cele mai mari jigniri! Îi iert, pentru ca si parintii mei au iertat. Dar nimeni si nimic nu-mi poate lua menirea de dascal. Nestiinta  copiilor e nevinovata, asa ca voi lupta, mai ales, cu starea de suficienta, chiar daca a depasit vârsta de 50 de ani si are toate „gradele" !
... Doar meseria e bratara de aur, în rest, bratara e golul rotund al mitei, care de gol ce e, te da de …gol!
Spre marea voastra stupoare, eu continui sa va iubesc pentru ineditul aparitiei, paradigme postmoderniste ce sunteti!


Paradigma postmodernista, primavara tranzitiei noastre, sau gânduri pentru Maria… 

                                                                    II
               
Ideea acestui articol a aparut odata cu prima zi a primaverii, când toate vietuitoarele ies la soare dupa o iarna lunga si geroasa, în care frigul tranzitiei paraliza pâna si cel mai legitim drept la o rasuflare mai calda. Orice asemanare cu realitatea este pur întâmplatoare: personajele sunt imaginare, într-o lume imaginara, special creata pentru a feri realitatea prin excelenta justitiara de eventuale infiltrari dusmanoase.
Se apropia 8 martie, dupa un Valentine's day si un Dragobete. Gândurile te poarta la chipul curat al mamei, sotiei, prietenei, dar mai ales spre cea care înca mai sufera în anii unei democratii de carton. Numele ei ar putea fi oricare altul, dar o numesc Maria, pentru ca acest nume înseamna tot ce poate fi mai drag. Nu este numai numele unei fiinte, ci numele unui suflet care a adunat în el toata suferinta omului cu frica de Dumnezeu, gândind, ca noi toti, ca poate o noua primavara poate înflori mugurii dreptatii. Dar cum? Ca justitiarii nostri (aici hârtia n-ar mai suporta termenul) s-au trezit domni dupa o deghizare sumara. Ei, tabula rasa a intelectualitatii care nu stiu pe ce lume sunt, strâmba legea ca sa te poata învinovati, uita de la mâna pân'la gura ca nici n-au ce sa tina minte, pândesc pe la usi, sau se-ncuie în vreun cabinet ca sa nu-i vada nimeni ca citesc articole indezirabile dupa care îsi adopta criteriile, portofoliile, proiectele, si toate, "în numele colectivului". Daca aud falsuri mimeaza rigoarea facându-si vânt, uitând ca ograda lor e  manita de falsuri, ca au vegheat cu ardoare sa goneasca pe stiutorii de carte, au tot „selectat" dupa rigorile fara rigoare, ca asa  „prevede" sectorul deranjat de un simpozion international de et-no-mu-zi-co-lo-gi-e (hai, pronunta !)… Tot asa ai reactionat si în comisia netrasa la sorti când, se pare ca ai miruit ce era de miru' lumii? Poate ca o violonista adevarata a fost tinuta pe la usa, umilita ca nu stie sa întocmeasca un proiect de lectie dupa rigoarea nu-stiu-cui, iar ce era de miru' lumii fu cotat drept autentic.
Fa-ti vânt!!!
N-ar fi de mirare ca liderii nostri sa tina discursuri, cu ocazia acestei zile, propovaduind linistea fara „indezirabili", într-o declarata epoca a „tolerantei". Nu ne ramâne decât sa le multumim pentru gradul de re-pre-zen-ta-ti-vi-ta-te (hai, pronunta !) si sa le dedicam o creatie din folclorul nou, în  playback:
         Coada de topor
        Te iubesc cu spor!
Se apropia 8 martie, dupa un Valentine's day si un Dragobete. Gândurile te poarta la chipul curat al mamei, sotiei, prietenei, dar mai ales spre cea care înca mai sufera în anii unei democratii de carton.
Mariei încercasera sa-i aplice stigmatul de non grata, pentru ca se lupta cu „repetentii vietii", reclamase notele falsificate pentru odrasla unui procuror. „Repetentii vietii"...câta dreptate avea sa dea acest verdict unor creaturi care-si perpetueaza complexele de inferioritate, în intrigi, considera inutil tot ce e necesar, anuleaza valoarea, "prefera mai bine", „cânta pe tacute" si „pâraste" ca nu se fac ore, mai ales când se fac, emanatii disperate ale unui sistem-relicva care a trait fericit din nefericirea tuturor. Maria a suferit mult si înca mai sufera dupa urma  manelismului educational. Si-a facut o misiune de credinta din apararea demnitatii dascalului, demnitate pusa la zid, umilita de amenintarile celor care, dupa o rigoare „algebrica", mintea si banul sunt invers proportionale…
Aseara, am auzit o bataie timida în usa. Am deschis:
- Doriti garoafe cu doi lei?
- Cine te-a trimis?
- Bunica!
- Unde stai?
- Aici!
- Cum te cheama?
- Maria!


Paradigma postmodernista sau Integreaza-te, ba !

                                                                           III

Tocmai terminase de redactat o lucrare „grea" plina de termeni greu de pronuntat si mai greu de citit, dar si mai greu de gândit de cei care n-au aceasta dimensiune si  îsi fabrica importanta pândind  pe la usi…Se - adunase-n jurul sau  grupul vocilor favorabile, lucrarea se asternea ca un nou nascut în bratele ursitoarelor, notiunile aveau logica.
În tot acest timp, „madame" trona asistenta, într-un poncho de meduza care nu reusea sa-i acopere nimic din ce-ar fi sperat ea. Într-un târziu i s-a dat cuvântul. Era doar sefa unei scoli chinuita de tranzitie (scoala, nu ea, ca ea era însasi „tranzitia"!).
Oare ce va spune dupa ce tot timpul scrisese ceva miscându-si buzele în sensul pixului si privindu-si din când în când caligrafia.
Oare ce va spune dupa ce tot timpul mimase gânduri adânci cu fata ei lata si unsuroasa pe care n-ai mai fi dorit s-o vezi a doua oara.
Oare ce va spune?
La un moment dat, vraja se rupse: - Integreaza-te, ba, ca si colectivu' e important, cin' te crezi? Ia s-aduceti toti certificatele  medicale! Alea., alea cu stampila!
Gândul mi-a zburat catre paradoxalul univers concentrationar. Nu se mai poate trai în aceeasi îmbâcseala în care cel mai elementar bun simt a fost înlocuit cu decibelii nesimtirii, stiinta cu suficienta, democratia cu populismul proletcultist al baiatului „bun la toate".
Reteta de supravietuire?
Integreaza-te, ba !

0 comments:

Trimiteți un comentariu