Dodo

DODO, un suflet scump, s-a transformat in inger

Cornelia Balan Pop



A intrat în viata noastra în urma cu aproape 16 ani, când avea câteva sute de grame si era mai mic decât un gogosar. Era un scump mititel care s-a lipit de noi de parca ne-am fi cunoscut de când lumea si pamântul. Din cei trei frati câti fusesera la început, Dodo era cel mai mic si mai pricajit. Ochii vioi se uitau la tine cu bucuria certitudinii ca, în foarte scurt timp, noi vom fi ai lui. Asa a si fost. Ne-a cucerit înainte sa avem vreme sa ne dezmeticim. Nu a fost nevoie de saptamâni sau luni ca sa ne împrietenim. Cred ca a fost nevoie de doar...o simpla clipa. Vesel si dulce precum ciocolata cu lapte, ne-a cucerit pentru vecie. Fiica mea l-a cumparat cu o cincime din pretul celorlalti frati, pe motiv ca nu se ridica la nivelul unei fiinte... cu greutate. E drept ca, daca îl tineai în palma, aveai impresia ca este un puisor de gaina, atât de mic, pufos si usor era.
Mergeam la plimbare împreuna si Dodo aproape ca nu se vedea. De lesa nu era nevoie, statea lipit de mine. Am uitat sa spun: Dodo este numele lui unui catelus, rasa Pechinez.
O viata întreaga a stiut sa fie cel mai cuminte, cel mai scump, cel mai curat, cel mai protector, cel mai ascultator. Daca voiai sa te ocupi de el, era primul sa se bucure, daca te vedea obosit sau suparat, venea în apropierea ta si, tacut, se punea lânga piciorul tau, asteptând sa te linistesti. Iubea copiii si animalele de orice fel. Într-o zi am mers cu el la piata. Erau acolo câteva femei care vindeau puisori de gaina si de rata. Dodo s-a apropiat sa vada minunea din cosuri. Era fascinat de piuitul puisorilor. Am luat unul în palma sa i-l arat. Vânzatoarea s-a speriat ca ramâne fara marfa. Nu a fost asa. Dodo s-a bucurat de ceea ce vedea, dadea din coada lui stufoasa si nu se mai putea dezlipi de cosurile pline cu pui, spre mirarea trecatorilor care se opreau o clipa sa vada deznodamântul. Pentru Dodo, puisorii erau o jucarie. Cum el nu distrusese nimic în viata lui, tot asa si cu jucariile „vii": le privea, le admira, le mirosea si le împingea putin cu boticul. Le iubea si devenea pe loc protectorul lor.
La plimbare, daca vedea un carucior cu copil, era bucuria lui cea mare: se apropia, admira si parca nu s-ar mai fi dezlipit de frumusetea de bebelus.
Astazi, din pacate, acest scump si dulce suflet, s-a transformat în îngeras. În urma cu câteva luni, a început sa slabeasca. Pofta de mâncare avea, nu si puterea de a mai asimila. Nu mai auzea aproape deloc, nu mai vedea decât asa, ca printr-o sticla  cu lapte, dar noua ne era foarte drag si încercam sa îl ajutam cum credeam noi ca este mai bine. Medicamente, mâncare, dragoste, confort, jucarii. Îi ofeream totul pentru ca el ne-a oferit totul: iubire, dragalasenie, devotament. Ne grabeam sa venim acasa de la serviciu, sa îl ajutam daca avea nevoie. El era ca un balsam pentru fiecare dintre noi. Simpla lui prezenta ne facea sa ne treaca orice durere sau suferinta. Era ca un mic doctor pentru noi: o durere de mâna, cap sau genunchi trecea aproape imediat prin simpla lui prezenta, prin respiratia linistita din timpul somnicului. Dar astazi totul a devenit o frunza la îndemâna furtunii. Dodo plângea de nu se mai putea opri. Latra a durere si suferinta, iar de trei zile, spre marea noastra îngrijorare, refuza apa si mâncarea. De ce, Dodo, de ce ? De ce trebuie sa se întâmple astfel de tragedii la fiecare pas? Nu ne-am scaldat în groaznica sfâsiere la pierderea fiintelor dragi din preajma noastra, acum a trebuit sa pleci si tu? Stim ca nu e vina ta si mai stim ca niciodata nu ai fi acceptat sa te desparti de noi, dar ceasul biologic nu îl cunoastem îndeajuns de bine ca sa îl putem obloji, sa îl putem ajuta sa ne lase în viata macar înca pe atât pe cât am trait.
În ultimele luni de zile îl gaseam foarte des lânga usa. Mi s-a parut ca ar vrea sa iasa afara. Nu prea îl scosesem, pentru ca îi era frica, nu stiu de ce, desi de mic, atunci când era nevoie, ieseam mereu cu el. Vazând ca insista, l-am dus afara. S-a plimbat putin, parca i-a placut soarele si iarba pe care nu le vazuse de multa vreme acolo, afara. Atât. Nimic mai mult. Totusi, la întoarcerea în casa, nu a plâns în lift, asa cum se mai întâmplase de când se simtea mai rau, si m-am bucurat.
În casa, mai ales spre seara si noaptea nu prea mai statea în patutul lui (de marca aleasa). Prefera sa doarma, spre marea noastra îngrijorare, de-a latul usii de la baie, de la camera, de la bucatarie. Bloca trecerea si noua ne era teama sa nu cumva sa îl atingem trecând pe acolo. Îl feream, sa nu cumva sa îi facem rau sau sa îl speriem. De ce prefera usile? Simtea ca va pleca? Noi refuzam sa credem, sau, mai bine spus, nu voiam sa credem ca va veni si aceasta zi. Si totusi ea a venit. Si e adevarat, nu e poveste...Înainte cu o noapte l-am luat în brate, l-am leganat, l-am mângâiat, l-am lipit de pieptul meu strâns de tot, sa se linisteasca. Nu putea. Plângea, gemea si, din când în când, latra. Privirea îi era pierduta. Refuza apa si mâncarea de trei zile, asa cum am mai spus. Am început sa înteleg, desi refuzam în continuare adevarul: Dodo pleca încet-încet spre altundeva.
Dodo mic! Ne va fi dor de tine ca de un om, ca de o fiinta egala cu noi. Nimic si nimeni nu te va putea înlocui. Îti amintesti când am scris împreuna textul care a facut sa curga lacrimi, inclusiv ale noastre,  poezia „Un întrerupt adio", pe care am compus-o din respect si iubire fata de sentimentele dureros de sincere pe care un câine le poate avea fata de stapânul sau? Un fel de adio pe care un câine nu reuseste sa-l rosteasca pâna la capat pentru stapânul lui, pentru ca moartea îi întrerupe rostirea. Am citit-o si la televizor si am publicat-o în mai multe reviste din tara si din strainatate, sub pseudonimul meu literar, Corina Petrescu. Se pare ca multi oameni care iubesc animalele au înteles-o si au simtit ceea ce textul ei voia sa spuna. Iat-o:
 

UN ÎNTRERUPT… ADIO


Nu m-arunca la cosul de gunoi
Si sa nu crezi ca nu te mai iubesc
Când blana mea s-a mai albit putin
Si parca nu mai pot sa mai pasesc...

Nu-mi cumpara, asa, ca altadat'
Crochete moi si scumpe, doar un...os
Si nu ma mai lasa-n fotoliul tau
Caci pot dormi acuma si pe jos...

Nu ma mai misc vioi, nu mai alerg,
Durerile din oase-s tot mai mari,
Dar n-are importanta si nu plâng
Când zile-ntregi de-acasa iar dispari.

O vorba buna de nu mi-ai mai dat
Sau de alint, sa-mi treaca prin urechi,
Nu protestez, chiar de m-ai aruncat
La colt, ca pe un sac de haine vechi.

Chiar daca nu te mai aud deloc,
Chiar daca, iata, am mai si orbit,
Sa stii macar atât, stapânul meu,
Ca eu te mai iubesc (cum te-am iubit).

În strada de vei vrea sa ma alungi
Sa stii ca te-nteleg si te-am iertat.
Hingherii vor veni, dar ei  nu stiu
Ca te ador si ca te-am adorat.

Eu plec acum si n-am nimic sa-ti las
Nici macar zgarda care-n timp s-a rupt...
Hingherii iar se plimba prin oras
Si înca-o viata au mai întrerupt.

Mi-s ochii umezi de pareri de rau
Si groaze, spaime, temeri ma-ncoltesc
Dar, daca vei putea, tu sa nu uiti
Ca te-am iubit si înca te iu...


Aici, textul se opreste, pentru ca cel care se adreseaza stapânului a trecut...dincolo de tarâmul iubit, de spatiul frumos al Vietii.
Ca si acela care vorbeste în aceste versuri, si tu a trebuit sa pleci. Nici tu nu ai apucat sa îti iei adio de la noi. Cred ca nici noi nu am fi dorit. Nu am vrut sa te pierdem, am mai fi... Te iubim, Dodo scump, si te vom iubi mereu. Nu ne vei mai însoti în toate bucuriile noastre cu privirea ta dulce, ci doar ca un înger din ceruri. E mult, e putin?  Deocamdata nu putem raspunde. Rana este prea adânca si presarata cu sarea din lacrimi. Ce vom face fara tine, noi, Nelu, Ileana, Cosmin, Sabina, Mugur, Axa?
(L-am pus sa se odihneasca  într-o gradina, la tara, unde primavara vor aparea ghiocei pe mormântul lui.)
Somn lin, Dodo scump! Fie ca îngerii sa te ajute sa ajungi pe tarâmul cu promisiuni, acolo unde durere si tristete nu exista. Si sa mai stii ca ne va fi foarte greu fara tine. Când ne vom revedea? Dar, ne vom revedea? Somn lin, fara dureri, DODO!

19 mai 2012

0 comments:

Trimiteți un comentariu