Fantomele unui viitor anterior


Fantomele unui viitor anterior (Caragiale redivivus!)

Nu  ma numesc nicicum si nici nu încercati sa aflati cine sunt, pentru ca înca mi-e frica. Mi-e frica de toti delicventii necesari unui sistem putred în care analfabetii, arivistii, delicventii sunt propusi de cei cu "stelele" pe umar, de cei care apara tot ce a devenit pericol public, adica normalitate într-o lume anormala. Nu  ma numesc nicicum, pentru ca vreau sa traversez strada în liniste, iar copiii mei sa mai ajunga acasa de la scoala.  Sunt (înca!) profesor într-o scoala si am avut pana anul trecut o sefa, nevasta de comisar. Proasta printre profesori era asa cum sunt hotii printre judecatori si borfasii printre politisti. Câstigase concursul de directori, chiar în anul intrarii noastre în Europa, 2007. Paradoxul era acelasi: noi intram într-o Europa în care eram de mult, iar ea triumfa la un concurs unde vechimea rezultatului atingea aceleasi vârste "europene". Începuse sa-si intre-n rol si odata cu emanciparea i se revarsau toate "perlele" de (in)cultura : "Stii, m-au invitat unde erau numai lautari, iar eu eram singura intelectuala-ntre folclor !" Am avut sentimentul unei amputari, ca atunci când ti-ai scos maseaua de minte si ramâi cu gura strâmba, dupa anestezie. " Eu am terminat istrumentala, nu ca voi, petagogia si cânt la silofon !" Nimeni n-o auzise cântând. Ne-am trezit cu ea titulara. "Sotul meu e colonel, iar eu sunt sotie de el !" Ma luase sub obladuirea ei. Din politete o acceptam. Ma punea sa-i corectez tot ce scria. Cred ca era instruita despre cum trebuie sa se comporte cu intelectualii: sa le dea sentimentul utilitatii ca ei sa-si ia treaba in serios. Cu ocazia unui concurs international, ea trebuia sa tina discursul. "Scrie-mi si mie ceva, ca tu stii ca n-am timp ca iestea vor..." M-am asternut pe scris. Vedeam cu ochii mintii toata prigoana unui neam a carui greseala era stiinta de carte, care trebuia sa-si ceara mereu iertare ca eclipsa prostia si ca pur si simplu... exista. Am scris discursul. Am repetat intentionat cuvântul etnomuzicologie. Ma legasem de acest cuvânt ca de o tamaduire. Simteam ca el trebuie sa denunte toata prostia ridicata la rang suprem, speram ca acea tribuna de la care trebuia sa vorbeasca era o evidenta, o carteziana regula a evidentei, un nec plus ultra dincolo de care urmeaza sfânta judecata. Si-a aruncat ochii peste discurs. Ceva i se parea complicat, dar prostu' are întotdeauna o candoare unica, o nevinovatie care se cere protejata si cu o expresie greu de tradus, ma întreba: "A lu' cine e discursu' ?"
... Sa nu ma întrebati cum ma cheama, nu  ma numesc nicicum, pentru ca înca mi-e frica de acest mostru acefal presarat în discursuri, în numaratoarea voturilor si care ne rapeste vazduhul insultând logica elementara: "Iarna nu-i ca vara !"

0 comments:

Trimiteți un comentariu