Condamnarea la libertate a lui Érik Satie, scrisoare deschisa catre corespondentul balcanic

Mihaela Sanda Marinescu,
Roumanie

Ascultând Trois Gnossiennes de Érik Satie, simti ca recapeti proprii tai ochi într-o era bolnava de incertitudine. Simplitatea este solutia unei reabilitari în postmodernismul deconstructiilor, iar Maître Satie ne mai învata înca odata, ca fiecare îsi poate „scrie" opera cu propria sa prezenta. Creatia lui Satie este o altfel de modalitate prin care poate fi descrisa modernitatea la interferenta secolelor XIX – XX, iar Satie este „obsevatorul participant" al fenomenului modernist.
Alfred Érik Leslie-Satie, Érik Satie se naste la 17 mai 1866, în Normandia, la Honfleur. Situat pe malul  de sud al estuarului Senei, Honfleur este o «avangarda » a evenimentelor moderniste de la interferenta secolelor XIX-XX.  Eugène-Louis Boudin (1824 - 1898), pictor al peisajelor marine, va aduna în jurul sau  pe Gustave Courbet, Claude Monet, formând  Scoala de la Honfleur, precursoare a impresionismului francez. Tatal sau, normand era agent maritim. Mama, de origine scotiana, se stinge din viata când Érik avea 6 ani. E trimis, împreuna cu fratele sau mai mic, Conrad, sa locuiasca la bunicii din partea tatalui. Primele lectii de pian le primeste de la organistul locului. Tatal se recasatoreste cu o tânara profesoara de pian care îi decide înscrierea la Conservator în 1879. Dupa doi ani este exclus si readmis în 1885.  
Acum începe aventura celui care a influentat Impresionismul muzical, cel care prin libertatea expresiei sale artistice a militat pentru libertate; creatia sa este cronica muzicala a modernitatii. A citi epoca în creatia lui Satie, înseamna a-i întelege diletantismul ca pe un gest de supravietuire si ca pe un exercitiu de creatie. Satie are harul de a te contamina cu spiritul avangardei si de a-ti induce nelinistea cautarii Nedefinitul creatiei sale determina o perceptie multipla, perpetuând avangardismul, într-un avangardism perceptual; miniatura creatiei sale determina redimensionari simbolice, iar diletantismul sau nu mai înseamna o nepricepere ambitioasa, ci devine semnul experimentului individual, inedit. Era în timpul Expozitiei universale din 1889. Parisul sarbatorea 100 de ani de la Revolutia franceza si inaugurarea Turnului Eiffel care va deveni emblema noii „epoci a fierului". Unul din punctele de atractie erau un fel de „rezervatii" folclorice, în care fiecare natiune oferea momente reprezentative. Debussy asculta atent gamelanul javanez, iar Satie era atras de „laoutars roumains". Cine erau acesti lautari români? George Sbârcea, în cartea sa, Ciocârlia fara moarte: Grigoras Dinicu si Bucurestiul lautarilor de altadata (Bucuresti 1970), consemna ca doar la trei luni dupa nasterea lui Grigoras Dinicu, la 3 aprilie1889, tatal sau, Ionica Dinu si Anghelus Dinicu (tatal mamei) au fost chemati la Expozitia universala la Paris, cu ocazia inaugurarii Turnului Eiffel. Piesa de rezistenta a fost Ciocârlia. Din repertoriul lautarilor români „deducem" si o Doina haiduceasca a batrânului lautar Zamfir, unul din initiatorii lui Grigoras Dinicu. Gnossiennele sunt o inventie satista, o translatie între gen si forma. Repetitia variata a primei strofe confirma ideea eternei reîntoarceri a avangardismului satist, pe fondul conceptual heterofonic. Heterofonia este o «abatere » ritmica-melodica, o frumoasa «inexactitate » care prilejuieste însusi actul artistic; ea se potriveste cu aparitia bizara a lui Satie în prezente multiple:
-  o „neliniste" tipologica, un catalizator dar si o anti-replica a impresionismului într-un moment când caracteristicile acestui curent devenisera usor de imitat;
- o „parada" în peisajul parizian, oras – oximoron geografic;
- o tentativa de „oralitate" eliberatoare fata de semnul academic.
- un Candide voltairian, pentru care pentru care „Nefericirea nu era decât aparenta unui lucru bun", iar „Utopia nu-i facuta pentru oameni".
Alfred Cortot , în Muzica franceza pentru pian (pag.469-470)  ne spune : „Dadaism, cubism, suprarealism vor înflori pentru un timp în muzica si în artele vecine. Sunt de acord ca epoca era favorabila înfloririi unei astfel de miscari si ca Satie nu poate fi singurul care s-o explice…Acestei cohorte de tineri îi trebuia un stindard – hazardul i l-a pus în cale pe Satie. Si gloria sa de-o clipa, marita peste masura, se explica prin faptul ca s-a gasit la încrucisarea a doua drumuri unde prezentul se întâlnea cu viitorul".
Dupa ce-i asculti muzica descoperi ca i se potriveste afirmatia lui Robert Walser(1) citata în eseurile lui J.J. Nattiez, Lupta dintre Cronos si Orfeu (p.39): « Temelia analizelor semiotice consista -  fie ca se recunoaste, fie ca nu – într-un ansamblu de presupuneri  asupra practicilor culturale, pentru ca, în fond, muzica nu are semnificatii ; oamenii, da ».
Astfel ca, înca o noua aparitie a lui Satie e similara unui „îndreptar muzicologic". Poate ca surprinde cuvântul îndreptar, într-un domeniu în care au existat si continua sa existe creatii în fata carora noi, traitorii spatiului incert trebuie sa ne-nclinam. Prezenta lui Satie schimba punctul de vedere „clasic", de gros bonhomme en bois, într-o permanenta metamorfoza. Ca aparitie heterofonica, Érik Satie ne face sa întelegem diletantismul, nu ca pe o nepricepere ambitioasa, ci ca pe începutul unul exercitiu de iubire prin care acceptam înnoirile ca pe întrupari ale aceluiasi suflet. Chiar daca italienii îsi revendica etimologia (delecto , delectare – a se distra), originea cuvântului ramâne totusi, latinescul dilectio – dilectionis – iubire. Sinonimul sau, amatorismul, poarta  aceeasi istorie fixata a iubirii: amo-amare. Tot iubirea e calea spre întelepciune în  fileosofia.
Diletantismul sau este o copilarie a spiritului care poate avea cruzimea necunoasterii sau candoarea începutului.
Ce alegem?  De noi depinde! Iubirea ca îndreptar  nu prisoseste niciodata.
Descoperirea unei corespondente spirituale creeaza certitudinea acelui „punct de sprijin", într-un moment în care propria-ti existenta sufera disolutia identitara.
Într-o seara de noiembrie 1919, Henri-Pierre Roché(2)  îl va conduce pe Satie în atelierul lui Brâncusi. Impresionat de drama simfonica Socrate, Brâncusi va sculpta în lemn Socrate si Cupa lui Socrate (1922); Satie va descoperi în Coloana fara sfârsit, cheia viitoarei creatii, Paul et Virginie(3).
Socrate al lui Brâncusi era un bustean strapuns de gol; cel care sculpta zboruri spunea mereu „cât de greu e sa sculptezi usorul";  prin golul „cioplit" de Brancusi, strabatea vorba lui Socrate.  Golul „cioplit" de Brancusi era ca „tacerea" din muzica lui Satie.
În 1922, Brancusi creeaza costumele-sculpturi pentru Gymnopediile lui Satie, la solicitarea lui Djaghilev. Modelul era dansatoarea româna, Lizica Codreanu. Intr-o scrisoare  din 16 aprilie 1923,  Satie i se adresa lui Brâncusi: „Draga Bunule Druid… dumneata care esti atât de bun, cel mai bun dintre oameni, ca Socrate al carui frate sigur esti. Nu fi trist […] Scuipa zi si noapte pe ticalosi – e dreptul tau; sa stii ca ai prieteni care te iubesc si te admira, batrâne"(4).
Bolnav fiind, Brâncusi îl îngrijea. La i iulie. 1925, moartea lui Satie l-a afectat. În 1947, când sotii pictori, Alexandre Istrati si Natalia Dumitresco au fost gazduiti de Brâncusi, la Paris, spuneau ca-l auzeau deseori murmurând: Satie, de ce nu mai esti aici?(5)
Socrate, Brâncusi, Satie, doina, gnossienne…poate asa începe o noua re-teritorializare si o noua viata în timpul – regasit al artei.

(1)   Muzicolog American legat de miscarea  New Musicology, specialist în jazz si în muzica populara; contribuie cu 28 de articole la dictionarul anglo-saxon, The New Grove, articolul principal fiind dedicat muzicii populare din America de Nord.
(2)  (1879 - 1959), critic si scriitor francez, între anii 1921-1924 este delegat de colectionarul american, John Quinn, de a colectiona operele lui Brâncusi, Matisse si Picasso.
(3)  Ornella Volta  Correspondence presque complète  Fayard / Ymec, Paris 2000, p. 701.
(4)  Ibidem. Correspondence presque complète: Cher Bon Druide…vous qui êtes si bon, le meilleur des hommes, comme Socrate dont vous êtes sûrement le frère. Il ne faut pas être trop triste […]Crachez la nuit et le jour sur les „cons" – c'est votre droit; mais sachez que vous avez des amis qui vous aiment et vous admirent, mon bon vieux. [tr.n.]    Fayard / Ymec  Paris 2000, p. 533
(5)  Ibidem. Satie, porquoi n'es-tu plus là? [tr.n.]  p. 702.

0 comments:

Trimiteți un comentariu