Din vorba-n vorba

Ion Adam-Delaplopu
La început a fost cuvântul. Dar si la urma a fost cuvântul. Ca-i cuvântul înteleptului, ca-i cuvântul prostului, tot cuvânt este. Ca-i cuvântul satulului, ca-i cuvântul flamândului, tot cuvânt este. Atâta doar ca satulul cuvânta cu satulul, iar flamândul cuvânta cu matele.
În ceaunul cu fundul afumat clocotea terciul ca un vulcan noroios, sa se faca mamaliga. Si mamaliga, cum au spus unii, a explodat si a ramas ceaunul gol. Va amintiti cozile umane formate pentru o bucata de brânza, de carne, de peste, de salam? Si spuneau vorbitoarele cozi umane, tare, sa se auda, fara teama de securitate si militie: "Dom'le da' sa coste oricât, sa coste dom'le, numai sa fie! "¬ În aceea perioada, unui tip ce mergea pe strada, i s-a facut rau. I se parea ca se învârt zidurile în jur si caldarâmul parca era cuprins de hora bucuriei sub talpa lui cu ciorapi gauriti si pantofi peticiti. Ca sa nu se prabuseasca pe trotuar, ca nu era pe atunci nici telefon mobil, nici numarul de urgenta 112, omul s-a sprijinit de usa larg deschisa a unei alimentare ce tocmai facea inventarul la golul ramas de cu o zi înainte. Sta rezemat si tragea cu sete aer în piept. Dupa un timp, vazându-l un altul s-a rezemat la spatele lui. Si tot asa, s-au tot asezat si altii pâna când coada umana s-a format. Al douazecilea si ceva a venit în fata la primul si l-a întrebat: - Stiti ce-o sa se aduca? Ce-o sa se vânda?
- Habar n-am. Mie mi s-a facut rau si m-am oprit sa-mi revin.
- Si-acum va simtiti bine?
- Da.
- Si de ce mai stati la coada?
- Pai, daca tot sunt primul ?!...
Clocotea terciul si mamaliga, cum au spus unii, a explodat. Va amintiti desigur de efervescenta timpurilor. Lovitura de maciuca a devenit revolutie. Prima revolutie televizata din lume. Ca teroristii aveau tevile la puscoace oable si nu puteau nimeri reflectoarele si camerele carelor de televiziune. Nu puteau nimeri nici liota de la un balcon ce-avea (liota, normal) sa devina capul de afis al multimii care urma sa ajunga cu coada între picioare! Si pentru ca omului de rând, sincer si neprihanit, i-a placut dintotdeauna muzica si veselia si chiolhanul, fie c-a fost la botez, nunta sau înmormântare, au aparut slagare de tipul: „Ole, ole, ole, Ceausescu nu mai e" sau „Nu ne vindem tara" sau „Cinste lor, cinste lor minerilor!"
Am spus ca mamaliga, cum au zis altii, a explodat. Si ceaunul a ramas gol. Noii culesi, ca s-au cules singuri de pe strazi si maidane, motivând ca au fost alesi, au pus în ceaun lapte. Si cum ceaunul era fierbinte, ca vremurile ajunse în vid de legi, cum ceaunul era fierbinte, laptele a dat în clocot si mai mult decât atât, a dat în foc. Si multimea a patit-o cum a patit tiganul ce si-a pus laptele capatat la fiert. Când a vazut ca se umfla, a început sa joace de bucurie si sa spuna rugându-se:
-Sporeste Doamne, sporeste !...
Si dupa ce tot laptele s-a scurs pe plita si a vazut ce i-a mai ramas în tuci, a dat dezamagit din mâna:
-Aoleu, piranda! Lua-m-ar benga! Un Dumnezeu mi-a dat si zece mi-au luat, de-au ramas puradeii fara lapte la coleasa.
În istoricul ceaun, ramas gol dupa explozia mamaligii s-au gasit câtiva vacari si ciobani sa puna, cum am spus, lapte. Lapte de vaca, de oaie, de capra, de iapa, promitând în final lapte de pasare. Si laptele a dat în clocot si s-a varsat peste marginile ceaunului care a ramas iar gol. Asa a redescoperit românul mottoul ispirescian: „pui, pui, pui, hai in strachina cui nu te are ca mai bine-i pare".
Carcasele de carne de vita, de porc atârnau în macelarii. Si lumea cumpara desi erau unii care sopteau, atunci, ca ar fi carne din rezervele NATO, care se apropia de finalul termenului de garantie. Ca toata carnea era înghetata beton. Dar era. Erau si gaini, si pui, si rate, si gâste, ba chiar si bibilici trimise de italieni. În nebunia nebuna, nebuna, nebuna ce a cuprins de la vladica pâna la opinca, tot omul cu mic cu mare se încânta la traiul ce se preconiza. Numai ca socoteala de acasa nu avea sa se potriveasca prea mult cu aceea de la târg. Un pezevenghi, ajuns si politician si prim ministru si divortat si necasatorit, declara si pomenea mereu de greaua mostenire lasata neamului românesc de fosta orânduire cu secera si ciocan în frunte. Si s-a facut totul (ca asta-i culmea dezinteriei ), s-a facut totul ca sa se scape de greua mostenire. Mai sunt întreprinderi ce puteau fi catalogate uzine, fabrici, combinate? N-as prea crede! Li s-a bagat pumnul în gura motivându-se ca erau energofage. Unde-i industria româneasca? Pâna si scobitorile sunt importate. Unde-i agricultura? Unde-i pescuitul marin? Unde-s serele? Unde-s livezile? Si câte întrebari pot începe cu unde!
Cu lovitura de secara si ciocan a venit pe plaiul românesc nationalizarea proletara. Au intrat în istoria veche patronii, chiaburii, mosierii. Si au stat ascunsi cât a durat pariul lui Stalin cu Churchil si Roosvelt.
Cu emanatia loviturii de revolutie a venit o noua nationalizare. Ca altfel n-am cum sa-i zic. În vechiul regim, tot lucratorul trebuia sa achite cu nu stiu cât la suta din salariu niste parti sociale. Asta însemna ca în timp întreprinderea devenea cu adevarat propietatea si la propriu si la figurat a multimii. Dupa schimbarea macazului politic, acesti bani au fost returnati celor ce i-au dat. Si întreprinderea a intrat iar 100 la 100 în propietatea statului. Deci, niciun om al muncii nu avea dreptul sa se opuna vânzarii pe un dolar simbolic a locului sau de robota. Si a aparut fondul propietatii de stat care a început sa vânda catre fondul propietatii private. Si asa au ajuns, fie ca era rafinarie, ca era combinat avicol, ca era fabrica de mobila sau de chibrituri, la mâna unor terchea-berchea autohtoni sau invitati de peste mari si zari sa se simta si ei impozanti în lumea cu buzunare saci. Si au câstigat astia doi lei, au cheltuit trei lei si ce a ramas, au dat salarii lucratoriilor ce se simteau usurati de greaua mostenire, cum a zis papagalul. Minele de carbuni s-au închis, salinele s-au topit în vâltoarea scursurilor lipsite de mândria de a fi pe pamântul european. Bucurestiul, centrul politic, industrial si cultural al României se putea lauda prin 1972 cu cel putin 61 de întreprinderi constructoare de masini si de prelucrare a metalelor, 19 întreprinderi chimice, 32 întreprinderi textile, tricotaje si de confectii, 7 întreprinderi de pielarie, blanarie si încaltaminte, 17 întreprinderi alimentare si multe altele. O nimica toata pe lânga fala de acum. Cu aceasta fala s-a facut si un top 300 al celor mai bogati oameni din România. În doua decenii sa ai miliardari in lei, dolari, euro, nu-i de colo! E de dincolo de cinste. E din minciuna si pacaleala.
Când sunt alegerile toti îsi lauda studiile facute sau nefacute pe bani. Dar una este sa studiezi arta conducerii si alta-i sa fii conducator. Si în basme se afirma legat de petitorii fetei împaratului ca multi veniti, putini chemati. Si de vreo doua decenii chemarea functiei se confunda cu chemarea zornaitului argintilor ce l-au pierdut si pe Iuda.
Acum, România râvnita cândva de sultani, grofi, baroni, e la mâna ca grebla a câtorva cu mintea verde ca marul necopt. Alchimistii s-au scremut secole sa faca din metale inferioare, aur. Actualilor ciumeti nu le-a trebuit mult sa transforme industria în economie. O economie care duduie, cum spunea un zalud neispravit. Duduie tara de economie. Economie la sarsana. Economie la mestecat. Economie la sanatate. Economie la viata. Economie in economie în asteptarea sfântului Curgolea ce-i înaintea saraciei. Omul din rândul lumii stia de pe vremea când purta târlici ca saracia învata pe om ca sa fie econom. Ca saracia este de nouazeci si noua de feluri. Mi-a fost dat sa aud tot mai multi români intrebând:
-Saracie, ce-ai cu mine?
-M-au avut cu tat-tau bine si nu ma-ndur nici de tine.
Asta m-a facut sa cred în cele citite de mine în timp si sa afirm cu tristete ca sarac ca anul trecut si ca de când e, românul n-a fost niciodata.
Este atotstiinta sintagma: „Românul s-a nascut poet." Pentru ca este frumos sa visezi sub luna cu mâna la tâmpla. Te umpli de speranta. Din italienescul speranza. Te umpli de nadejde. Din slavonescul nadezda. Dar românul este si optimist. Din fratuzescul optimiste. Dovada o face si urmatoarea sotie. Pesimistul zice:    -Mai rau de asa, nici ca se poate!
    Si-i raspunde optimistul:
    -Ba se poate!
                                                                *
                                                             *    *   
Înaintea cutremurului, spune lumea ca se aude un vuiet. Un vuiet din strafunduri al pamântului. Numai ca nici n-auzi bine vâjâitul si cobori nu pe scari ci cu tot blocul la parter. Îngrozitor! Înfiorator! Totul se petrece în câteva clipe ce devin pentru cei îngropati în darapanaturi si moloz vesnicii. Numai ca nimic nu este vesnic. Vesnice n-au fost nici epocile, fie de piatra sau bronz. Vesnica n-a fost nici epoca de aur a României. Vesnic nu s-a dovedit nici vacarmul de pe strazi produs de lovitura de revolutie. De ce am spus asa? Pentru ca lovitura de stat n-a fost, dar nici revolutie în adevaratul sens al cuvântului. Si-a schimbat Maria, palaria. Daca înainte n-aveai ce sa cumperi, acum n-ai cu ce sa cumperi. Prin urmare tot un drac. Tot sarac la mate. Înainte un mare ministru al sanatatii a încercat rationalizarea hranei, ca se îngrasau românii. Desi ei se umflau în foale de stevie, lobada si alte boihoturi ce se gaseau pe toate drumurile. Acum românul nu are încotro si-si rationalizeaza singur si de buna voie banutul sa poata cumpara salam din soia, brânza din soia, lapte din soia, totul condimentat cu vârf si îndesat cu e-uri, afânatoare si esente mirositoare a carne si caimac. Marea descoperire a actualului sistem este rata. De aici si îndemnul parlamentarilor, ministrilor si presedintelui catre respect pentru pasarea domestica sau salbatica, inotatoare, cu ciocul lat si turtit, cu trunchiul scurt si îndesat si cu picioarele scurte, deplasate în partea posterioara a trunchiului: „Fratilor, cumnatilor! Dati mâncare ratelor! Ca si ele ne dau noua: lapte, carne, brânza, oua." Dar cum rata n-a fost înca mutata genetic de pe cuibar, românul, în marea-i temeinicie la visat, mai are de asteptat generatii de generatii pâna când ea va fi porc si vaca. Pâna atunci românului nu-i ramâne decât sa traiasca bine si nu prea mult ca-l iau europenii din uniune la ochi. Pentru ca plaiul lasat zestre de geto-daci trebuie sa ramâna fara mostenitori. Chestie care în mic s-a întâmplat si în zilele noastre. O avere ramasa fara vreun mostenitor a ajuns pe mâinile nu stiu carui sef de clan, membru marcant pe linie sociala ca interlop cunoscul politiei, parchetului, judecatoriei si atât. Ca mai mult se varsa. Si galeata goala nu poarta noroc.Am pornit de la cutremur si mat. Românului nu i-a fost dat sa traiasca pentru a mânca. Oricarui om de pe planeta telul vietii lui a fost sa manânce pentru a trai. Dovada incontestabila e multimea de români pripasiti prin alte locuri unde au ajuns la munca. Indiferent ca-i grea sau mai putin grea. Indiferent ca-i cu bratele, picioarele, spinarea sau mintea. Spunea un poet ca „ muntii nostri, aur poarta. Noi cersim din poarta-n poarta." Juvenal in satire zicea: „Mens sana in corpore sano." Adica „minte sanatoasa într-un trup sanatos." Proverbialul popor român sfatuie sa nu dai vrabia din mâna pe cioara de pe gard. Ce s-a întâmplat dupa vacarmul decembrist? Care a fost mai iute de picior s-a urcat pe gramada de ciolane si a început sa împarta. Rudelor câte unul. Amantelor si ibovnicilor câte unul. Daca i-a fatat cateaua cuiva în paiele unuia, acesta din urma s-a considerat nas si a asteptat ploconul în zilele de sarbatoare cu cruce rosie neagra. Egalitatea democratiei  a atins alte culmi. Ce-i al tau e si al meu, ce-i al meu e pus deoparte. În viata omeneasca daca dragoste nu e, nimic nu e. În viata sociala daca industrie nu e, nimic nu e. Daca agricultura nu e, nimic nu e. Daca sanatate nu e, nimic nu e. Daca învatamânt nu e, nimic nu e. Daca cultura nu e, nimic nu e. Întreb si-mi raspund. Are românul industrie? Nu! Are agricultura? Ioc! Are sanatate? Aiurea! Are învatamânt? Din parti! Are cultura? Asi! Are turism? Ciu-ciu! Ce-are acum românul? Are apa-n gura sa nu faca praf când vorbeste. Ca are libertatea cuvântului. Are ie tesuta din parul de pe broasca. Are praful de pe toba în chimir. Dar e fericit ca e liber. Liber sa-si ia lumea în cap.

Este atotstiinta sintagma: „Românul s-a nascut poet." Pentru ca este frumos sa visezi sub luna cu mâna la tâmpla. Te umpli de speranta. Din italienescul speranza. Te umpli de nadejde. Din slavonescul nadezda. Dar românul este si optimist. Din fratuzescul optimiste. Dovada o face si urmatoarea sotie. Pesimistul zice:    -Mai rau de asa, nici ca se poate!
    Si-i raspunde optimistul:
    -Ba se poate!
                                                      *
                                                   *    *   
Înaintea cutremurului, spune lumea ca se aude un vuiet. Un vuiet din strafunduri al pamântului. Numai ca nici n-auzi bine vâjâitul si cobori nu pe scari ci cu tot blocul la parter. Îngrozitor! Înfiorator! Totul se petrece în câteva clipe ce devin pentru cei îngropati în darapanaturi si moloz vesnicii. Numai ca nimic nu este vesnic. Vesnice n-au fost nici epocile, fie de piatra sau bronz. Vesnica n-a fost nici epoca de aur a României. Vesnic nu s-a dovedit nici vacarmul de pe strazi produs de lovitura de revolutie. De ce am spus asa? Pentru ca lovitura de stat n-a fost, dar nici revolutie în adevaratul sens al cuvântului. Si-a schimbat Maria, palaria. Daca înainte n-aveai ce sa cumperi, acum n-ai cu ce sa cumperi. Prin urmare tot un drac. Tot sarac la mate. Înainte un mare ministru al sanatatii a încercat rationalizarea hranei, ca se îngrasau românii. Desi ei se umflau în foale de stevie, lobada si alte boihoturi ce se gaseau pe toate drumurile. Acum românul nu are încotro si-si rationalizeaza singur si de buna voie banutul sa poata cumpara salam din soia, brânza din soia, lapte din soia, totul condimentat cu vârf si îndesat cu e-uri, afânatoare si esente mirositoare a carne si caimac. Marea descoperire a actualului sistem este rata. De aici si îndemnul parlamentarilor, ministrilor si presedintelui catre respect pentru pasarea domestica sau salbatica, inotatoare, cu ciocul lat si turtit, cu trunchiul scurt si îndesat si cu picioarele scurte, deplasate în partea posterioara a trunchiului: „Fratilor, cumnatilor! Dati mâncare ratelor! Ca si ele ne dau noua: lapte, carne, brânza, oua." Dar cum rata n-a fost înca mutata genetic de pe cuibar, românul, în marea-i temeinicie la visat, mai are de asteptat generatii de generatii pâna când ea va fi porc si vaca. Pâna atunci românului nu-i ramâne decât sa traiasca bine si nu prea mult ca-l iau europenii din uniune la ochi. Pentru ca plaiul lasat zestre de geto-daci trebuie sa ramâna fara mostenitori. Chestie care în mic s-a întâmplat si în zilele noastre. O avere ramasa fara vreun mostenitor a ajuns pe mâinile nu stiu carui sef de clan, membru marcant pe linie sociala ca interlop cunoscul politiei, parchetului, judecatoriei si atât. Ca mai mult se varsa. Si galeata goala nu poarta noroc.Am pornit de la cutremur si mat. Românului nu i-a fost dat sa traiasca pentru a mânca. Oricarui om de pe planeta telul vietii lui a fost sa manânce pentru a trai. Dovada incontestabila e multimea de români pripasiti prin alte locuri unde au ajuns la munca. Indiferent ca-i grea sau mai putin grea. Indiferent ca-i cu bratele, picioarele, spinarea sau mintea. Spunea un poet ca „ muntii nostri, aur poarta. Noi cersim din poarta-n poarta." Juvenal in satire zicea: „Mens sana in corpore sano." Adica „minte sanatoasa într-un trup sanatos." Proverbialul popor român sfatuie sa nu dai vrabia din mâna pe cioara de pe gard. Ce s-a întâmplat dupa vacarmul decembrist? Care a fost mai iute de picior s-a urcat pe gramada de ciolane si a început sa împarta. Rudelor câte unul. Amantelor si ibovnicilor câte unul. Daca i-a fatat cateaua cuiva în paiele unuia, acesta din urma s-a considerat nas si a asteptat ploconul în zilele de sarbatoare cu cruce rosie neagra. Egalitatea democratiei  a atins alte culmi. Ce-i al tau e si al meu, ce-i al meu e pus deoparte. În viata omeneasca daca dragoste nu e, nimic nu e. În viata sociala daca industrie nu e, nimic nu e. Daca agricultura nu e, nimic nu e. Daca sanatate nu e, nimic nu e. Daca învatamânt nu e, nimic nu e. Daca cultura nu e, nimic nu e. Întreb si-mi raspund. Are românul industrie? Nu! Are agricultura? Ioc! Are sanatate? Aiurea! Are învatamânt? Din parti! Are cultura? Asi! Are turism? Ciu-ciu! Ce-are acum românul? Are apa-n gura sa nu faca praf când vorbeste. Ca are libertatea cuvântului. Are ie tesuta din parul de pe broasca. Are praful de pe toba în chimir. Dar e fericit ca e liber. Liber sa-si ia lumea în cap.
                            (va urma)

0 comments:

Trimiteți un comentariu