DIMITRIE CANTEMIR, DOMN ÎN MOLDOVA ACUM 300 DE ANI

de STOICA ION-MORENI

Dimitrie Cantemir (1673 - 1723), s-a nascut la Silisteni, comuna Falciu, judetul Vaslui. A fost domn al Moldovei (1693 si 1710 - 1711), autor, carturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric. Unul dintre carturarii care au pus bazele limbii române. A scris în 1698, "Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea"; "Imaginea tainica a stiintei sacrosante" în 1700; "Istoria ieroglifica" în 1705; "Istoria Imperiului Otoman (Istoria cresterii si descresterii curtii otomane)", în latina (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) în 1716; "Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor", în 1722; "Descriptio Moldaviae", în 1716, când traia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin.

DIMITRIE CANTEMIR este considerat unul dintre ilustrii neamului românesc, fiind recunoscut în întreaga Europa ca un savant de talie europeana, cu orizonturi politice si istorice largi, un scriitor si musician deschizator de drumuri.
Turcii l-au înscaunat pe Dimitrie Cantemir la Iasi, în 1710, având încredere în el, dar noul domn-carturar a încheiat la Lutk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianta cu Petru cel Mare, în speranta eliberarii tarii de sub dominatia turca. În politica externa s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul ca ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, asa cum facuse si Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi si a fost împotriva transformarii taranilor liberi în serbi.
Dupa numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alaturat lui Petru cel Mare în razboiul ruso-turc si a plasat Moldova sub suzeranitate ruseasca. Dupa ce au fost înfrânti de turci în Lupta de la Stanilesti - tinutul Falciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a ramas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I si a desfasurat o activitate stiintifica rodnica. Lânga Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal si a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711.
A murit pe mosia sa Dimitrievka la Harkov, în 1723, si a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iasi. Pe lespedea de marmura ce acopera sicriul, istoricul Nicolae Iorga a pus sa se scrie: "Aici, întors din lunga si pre greaua pribegie, înfruntata pentru libertatea tarii sale, odihneste Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei".
În pofida duratei sale si a lipsei de consecinte politice durabile, cea de-a doua domnie a lui Dimitrie Cantemir (1710-1711) este perceputa ca unul din cele mai controversate episoade ale istoriei Moldovei. Spre deosebire de alte secvente ale evului mediu românesc, cei interesati de restituirea trecutului beneficiaza de surse interne, de însemnari datorate unor oameni politici direct implicati în evenimente. Într-o vreme în care capetele carturarilor mai cadeau la porunca unor domnitori iliterati, cronicari precum Ion Neculce sau Nicolae Costin, ei însisi membrii ai Sfatului domnesc si sustinatori ai deciziilor domnitorului, consacra acestor evenimente fragmente extinse ale cronicilor proprii, motivati probabil de transformarile survenite în formatia culturala a elitei românesti prefanariote, dar în egala masura de o mai clara constiinta a importantei momentului istoric la care participau.
Exponentii scrisului istoric românesc au ramas fideli predecesorilor, în sensul pastrarii conexiunii interpretarea istorica si actualitatea politica, începând chiar cu aparitia primelor sinteze de istorie moderna româneasca. Astfel, A.D.Xenopol, autorul „Istoriei Românilor din Dacia Traiana", formuleaza o judecata extrem de critica în legatura cu optiunea politica a lui Dimitrie Cantemir de a se alatura tarului Petru I al Rusiei, în razboiul împotriva turcilor. Facând o analiza post factum a expansionismului rusesc, congruenta cu starea de spirit a românilor de la jumatatea secolului al XIX-lea, istoricul ajunge sa salute înfrângerea rusilor ca pe mijloc de salvare a românilor de la deznationalizare si asimilare în universalismul guvernat de tarul de la Sankt Petersburg. Nicolae Iorga s-a mentinut în aprecierile sale privitoare la Cantemir pe aceasi pozitie, adaugând însa si o solida critica a operei stiintifice si literare a domnitorului, considerata o expresie a partizanatului politic si a unei documentatii sumare sau tendentioase.
Revansa lui Dimitrie Cantemir ca perceptie istoriografica a survenit în anii 1950, în conditiile în care paradigmele proletcultiste postulate de Roller privilegiau momentele de apropiere între români si rusi. Daca pe alte planuri, aceasta etapa istoriografica a însemnat un regres stiintific evident chiar si pentru autorii marxisti, reevaluarea momentului Cantemir a fost unul din putinele câstiguri, iar când docmatismul a facut loc macar în parte unor abordari stiintifice, exegeza medievista si cea literara a propus noi perspective asupra vietii si activitatii acestui personaj fascinant, produs al sintezei culturale între Orient si Occident, înfiripate la începuturile Epocii Luminilor. Din acei ani dificili pentru scrisul românesc dateaza monografia lui P.P.Panaitescu, urmata de consideratii asupra scrisului cantemirian datorate unor autori de talia lui Virgil Cândea si Alexandru Dutu, care au propus încadrarea sa în curentul Umanismului sud-est European.
Perpetuarea fricii colective inhiba capacitatea de cunoastere, iar ignoranta alimenteaza la rândul ei anxietatea. Dimitrie Cantemir si contemporanii sai nu au cunoscut meandrele acestui cerc vicios, ei aveau imperative pragmatice, iar maximizarea intereselor proprii presupunea parteneriatul cu Rusia, oricât pare acesta de detestabil pentru contemporani.

0 comments:

Trimiteți un comentariu