MIHAIL EMINESCU - O REVELAŢIE MEREU PREZENTĂ

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

“De la Eminescu orice rând, orice gând, poate ascunde o scânteie de cer!”
(Mitropolitul Antonie Plămădeală

În filele timpului nostru milenar, Cerul s-a deschis pe creasta augustă carpatină, rostogolind în adâncul de taină o scânteie de Luceafăr.
Întreaga Vatră strămoşească cu Munţii ei semeţi, cu Apele ei brodate-n legende, cu Codrul ei verde zugrăvit în doine, a făcut să vibreze coardele întregii Naţiuni de o bucurie divină.
În veşmântul său de lumină, Eminescu e o revelaţie mereu prezentă, mereu strălucind în adâncul său de frumuseţi.
Hărăzit de Bunul Dumnezeu şi dăruit nouă tuturor daco-românilor în primul rând şi apoi lumii, ca Lumină din LUMINĂ, Eminescu s-a întrupat din înţelepciunea stămoşească multimilenară, dăruindu-ne la rându-i apoteoza geniului său exprimată categoric în “Luceafărul”, capodoperă care exprimă metaforic LOGOSUL întrupat.
De aici din această LUMINĂ fără de Început, îşi are început strălucirea sa. Şi atâta timp cât sub binecuvântarea LOGOSULUI, strălucim în lumina Luceafărului nostru, suntem într-o veşnică sărbătoare.
“Cuvintele lui Eminescu au devenit parolă de recunoaştere între petalele de trandafiri, când se deschid dimineaţa să salute soarele.”( Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997, p. 14).
Fiecare zi pune în Corola ei de flori, mărgăritare din Eminescu. În mireazma lor descoperim parfumul filosofiei noastre creştine-temelia culturii şi conştiinţei naţionale. Dacă am întreba pe orice om să ne spună sincer care e dorinţa lui cea mai nobilă, cred că ar răspunde clar şi răspicat: “Vreau să fiu fericit!”. Dacă punem aceeaşi întrebare oricărui creştin autentic ne va răspunde: “Sunt fericit că îl cunosc pe Bunul Dumnezeu!”. Dacă ne vom adresa însă, unui român adevărat (daco-român) cu aceeaşi întrebare sigur ne va răspunde: “Îi mulţumim lui Dumnezeu că ni l-a dăruit şi pe Eminescu!”.
Faptul că Eminescu a preacinstit-o pe Fecioara Maria, e dovada Rugăciunii şi “Răsai asupra mea, lumină lină”, pe care ni le-a lăsat ca testament.
Luceafărul nostru ne-a învăţat graiul divin al minunii, limba Eminescu: “Limba Eminescu e limba română.” “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, în limba Eminescu numai aşa putea fi spus. Şi Doina şi înfruntarea lui Baiazid de către Mircea, şi convorbirea de taină a poetului cu “păsărelele somnoroase”, şi cea cu Fecioara Maria, şi cea cu Kamadeva zeul traco-indic, şi preumblarea “Sara pe deal” în ritmul buciumului sunând “cu jale”, şi bucuria colindelor, şi cumplita rugăciune a unui dac, toate, toate, numai în limba Eminescu puteau fi spuse, spre a fi desăvârşite.” (ibid. p. 14).
Învăţătorii, poeţii şi preoţii sunt glasul prin care sufletul Naţiei, ce bate în poporul prezent îl aduce la conştiinţa de sine. Ei sunt întâii modelatori ai sufletului popular după chipul şi asemănarea Naţiunii noastre preaalese şi garanţia ordinii şi a fiinţei Neamului. Şi tot ei sunt predestinaţi Jertfei întru biruinţă.
Mihail Eminescu s-a pogorât pe sine în fiinţa Neamului, trăind în permanenţă şi intens toate aspiraţiile strămoşeşti, glorificându-şi Naţia în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei prin mistica sa naţionalistă. În el se altoieşte Naţionalismul de sorginte pur româneasc.
În spiritualitatea românismului său, Mihail Eminescu a trăit real în marele “Eu” al Naţiunii, împărtăşind toate bucuriile, toate durerile, dar şi toate aspiraţiunile Neamului spre biruinţa finală, spre Învierea şi Înălţarea sa moral-religioasă.
Uzurpându-i-se liniştea pământului, de către toţi bezmeticii raţiunii, Luceafărul nostru, răsare noapte de noapte pe bolta Luminii, pe cerul culturii şi al spiritualităţii daco-române, dăruindu-se “coborârii în jos” pe miriadele sale raze către toţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, de adevăr, de frumos, de dragoste şi de lumină. “Doamne, ce s-ar fi făcut lumea fără Iisus-Logosul, Cuvântul!
Doamne, ce ne-am fi făcut noi românii fără Eminescu, logosul, Cuvântul românesc! Eminescu e darul Providenţei făcut românilor. Eminescu e darul românilor făcut universului, rostire în limba stelelor şi a spaţiilor infinite, în limba Eminescu, în limba română.” (ibid. p.16).
Strecurîndu-ne pe sub mantia sa celestă,vedem reflectată pe fruntea lui de Sfinx al Culturii, vocaţia noastră ortodoxă universală: cea de sinteză originală şi creatoare între spiritualitatea Răsăritului şi a Apusului.
În el vedem toată daco-românimea, crezul Daciei divin-existente. Nu întâmplător, ci inspirat, Eminescu a incorporat etern Dacia, Regelui veşnic : “Iisus Hristos- Regele Daciei.” Oameni din toate categoriile sociale, de toate vârstele, dar de acelaşi grad de suferinţă şi dor pentru Naţiune, au crescut şi cresc în Eminescu.
Chemat de DUMNEZEU- LOGOSUL, să sălăşluiască în spiritualitatea Ortodoxiei, Eminescu şi-a ales limba daco-română ca lumea să poată cunoaşte frumuseţea originară a Tradiţiei Srămoşilor noştri pelasgi.
Lumina lui s-a aşezat în inimile noastre deschise Doinelor şi Dorului său. Şi noi creştem încercând să-l ajungem, sau să-i atingem razele, care cresc în noi înşine, ca într-o dulce cuminecare: El e în noi şi noi în el, cum spunea Nichita Stănescu: “El este tot ceea ce este noi în noi.”
Între Doină şi Dor, Suferinţă şi Jerfă, între aceste puncte cardinale se desfăşoară menirea noastră creştinească. Acesta este crezul şi testamentul nostru eroic-martiric. Alt ideal în viaţă nu avem. Trăim cu Dacia creştină pe buze, o mărturisim veşnic în conştiinţe, şi o purtăm în mădularele fiinţei noastre, aşa cum mărturisitorul, eroul, martirul şi sfântul îşi poartă crucea lor întru jertfă şi biruinţă.
Amintirea, cinstirea lui Eminescu sunt clipe obligatorii de sărbătoare. Toate zilele şi nopţile, şi toate locurile “de la Nistru pân’ la Tisa”, în care se vorbeşte limba Eminescu, limba daco-română, sunt sărbători ale “Domnului Eminescu” cum prea frumos i-a spus Grigore Vieru. “Acest “Domnul” e acelaşi cu “domnul Tudor”, cu “domnul Ştefan cel Mare şi Sfânt!” Un domn al neamului românesc. Domnul Limbii româneşti. Domnul culturii româneşti. Domnul Poeziei si, nu în ultimul rând, Domnul luptei întru Neam .” (ibid. p. 18).
Toată dragostea Strămoşilor şi căldura Patriei dragi s-a sălăşluit în cerul binecuvântării sufletului său blând, în filosofia misiunii sale profetice.
Căci, ce este Filosofia în adevăratul ei sens, dacă nu modul de exprimare frumos al Creaţiei, Adevărului şi Bunătăţii Dumnezeeşti?!
În unda izvorului său de conştiinţă naţională, s-a adâncit deopotrivă, chipul Voievodului apărător de glie, fruntea înrourată a ţăranului mistic şi blajin, dăruindu-şi cu prisosinţă omenia, şi smerenia monahului curat în gânduri şi simţiri, încrustată în Cazania Neamului nostru filocalic.
Paşii Luceafărului românesc au adâncit în pământul Gliei străbune, urmele calde din pulberea sa de stele. E plin numele lui de sărbătoare. E plină creaţia lui de bucurie. E o sfântă binecuvântare cinstirea lui. Cine se apropie de el şi-l cercetează în adâncul fiinţei sale, trăidu-şi menirea creştină, poate să-l înţeleagă. Niciodată, însă pe deplin. “Eminescu e al tuturor timpurilor şi precum toate timpurile îl vor iubi, tot aşa va păstra pentru toate timpurile secvenţe de taine din creaţia lui, care se va revela pe rând, tuturor generaţiilor, una după alta.” (ibid. p. 20).
Mihail Eminescu şi-a ţesut chipul său întru asemănarea Românului absolut, cum solemn l-a prea cinstit Marele filosof creştin Petre Ţuţea. Întreaga sa fiinţă iradia de bunătate, de adevăr, de dreptate, de credinţă, de dor şi de frumuseţe.
Eminescu era frumos, “cum numa-n vis un înger se arată”! Marele umorist Caragiale, ne aminteşte profetic : “Era o frumuseţe! O figură clasică, încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari şi, prin aceste ferestre ale sufletului , se vedea că cineva este înăuntru. Un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”.
Aşadar, Eminescu e mereu acelaşi cum a fost, Românul absolut: o împreună trăire lirică şi o cugetare filosofică, o sinteză a jurnalistului de marcă şi o simbioză profetică împlinită, o dăruire care atrage şi copleşeşte şi o demnitate voievodală, o credinţă neclintită de la linia strămoşească şi o genialitate multiplă fără pereche, care fascinează continuu. Între perfecţiune şi absolut există o ierarhie a desăvârşirii: o ierarhie a Mărturisitorilor, a Eroilor, a Geniilor, a Martirilor, a Sfinţilor, după cum există şi o ierarhie a Îngerilor, a Arhanghelilor, a Apostolilor.
Nicu Gane îl descrie pe Eminescu în culorile vii ale realităţii: “Îl am şi acum înaintea ochilor: chip frumos şi blând, fire mistică, străină de lume, zămislită parcă în alte plaiuri. Ce frunte măreaţă şi încercată de gânduri! Ce privire adâncă şi visătoare izvorâtă din cea mai nobilă inimă omenească! Ce absolută şi completă dezinteresare de tot ce e în legătură cu partea materială a vieţii. Ai fi zis că plutea într-o atmosferă suprapământească”. O altă admiraţie vine şi din partea distinsului (dac/vlah) Vlahuţă: “Mi se pare un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul negru ondulat, cu ochii duşi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi în toate ale lui o expresie de o nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi cum venea de departe, dintr-o lume necunoscută nouă”.
Se pot găsi astfel o mulţime de descrieri ale Luceafărului nostru, toate excelând în copii fidele ale chipului său întru asemănare de înger. Şi este minunat acest lucru, aceste descrieri care se întrunesc într-un Tezaur spiritual, ce se adaugă la rându-i inegalabilei Comori de nepreţuit a Naţiunii noastre regale şi patriarhale.
Din cartea “Omagiu lui Mihail Eminescu” a lui Ion Slavici, apărută în 1909, la Bucureşti, prieten apropiat al Poetului, adăugăm încă o mărturie, care evidenţiază chipul spiritual al lui Eminescu: “În gândul lui, cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului, şi-n bine, şi-n rău, adevărul verde în faţă”.
În noaptea care a urmat după ce am scris prima pagină din articolul cinstirii Luceafărului nostru, Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga) mi-a apărut în visul spre dimineaţă. Eram undeva în curtea unei Mănăstiri, probabil Putna. Era o dimineaţă tîrzie, luminată, Maica Benedicta ieşea de la slujba de dimineaţă, din biserică. Venea pe alee, dinspre apus, spre răsărit. Căteva grupuri de femei se grăbeau să ceară binecuvântare. Eu eram de partea cealaltă a bisericii, partea dreaptă, singur. M-am înclinat Maicii Benedicta şi voiam să merg să cer şi eu blagoslovenie. Cum era oprită de cele câteva credincioase, m-a privit măsurându-mă de sus până jos şi invers cca un minut. Apoi zâmbindu-mi binevoitor, mi-a spus să nu mă grăbesc la binecuvântare, căci “Noi, trebuie să stăm de vorbă mai mult”. I-am mulţumit înclinînd uşor capul. Apoi m-am trezit şi, am simţit că am continuat împreună cinstirea lui Emineascu. De fapt acesta era harul binecuvântării Măicuţei, care ca atâţia Români îl iubeşte pe Eminescu. : ”Eu aş zice că au fost trei sacrificări ale lui Eminescu: prima în timpul vieţii lui, când era privit de contemporanii săi ca o ciudeţenie. El venea ca un mare întemeietor de limbă poetică, venea ca un european. Esta primul mare poet european al României! A doua a fost în anii ’50, când sovieticii aveau în plan să ne reteze rădăcinile. Şi a treia se întâmplă în momentul de faţă (era în 1999), promovată din păcate, dinspre vest, ceea ce e o mare tristeţe”. (Fragment din Interviul acordat P.S. Episcop Dr. Casian Crăciun al Dunării de Jos, de Doamna Academician Zoe Dumitrescu Buşulenga în 1999, consemnat de Violeta Ionescu)
Eminescu a luat şansa vieţii în serios, ca pe o lucrare în Via lui Dumnezeu, care este Via Naţiunii sale.. A admirat-o şi a înfrumuseţat-o. A gustat din fericirea ei, făcând visul să devină realitate. A provocat-o şi a acceptat-o ca pe o datorie sfântă pe care a împlinit-o. Pentru el n-a fost un joc, ci a fost atât de preţioasă încât s-a îngrijit de ea ca de o mare bogăţie, pe care n-a păstrat-o, ci a dăruit-o Naţiei sale. A descoperit în ea taina şi a luptat ca făgăduinţa ei să se împlinească. A depăşit tristeţea ei, suferind, s-a bucurat de ea cântând-o şi s-a jertfit pentru ea apărând-o.
Viaţa noastră aşadar, este o clipă solemnă din viaţa nemuritoare a Naţiunii. Ea trebuie trăită permanent şi înfrumuseţată continuu.

(9 Iunie 2010, Brusturi-Neamţ).

0 comments:

Trimiteți un comentariu