LANSARE DE CARTE

Doina Jela

La prezentarea volumului autobiografic “Viata mea – amintiri din inchisoare si din libertate” de George Sarry, au luat cuvantul Svetlana Litvin, atasat politic pe langa Cabinetul ministrei Imigratitiei si Comunitatilor Culturale, Yolande James; Ioan Bogdan Bucur, consul general al Romaniei la Montreal, prof. dr. Paul Dancescu, presedintele Clubului de Aur si Ala Midicanu, presedinta CMQ, care au subliniat in cuvantul lor valoarea scriitorului GEORGE SARRY.
De asemenea a incantat asistenta actrita Aliona Munteanu care a recitat cu talentul specific poezii scrise de martiri ai inchisorilor comuniste. Moderatorul evenimentului, Adrian Ardelean si-a descoperit cu aceasta ocazie o noua vocatie.
Un numeors public a onorat invitatia.

Prefaţa romanului

George (Valentin, Istrate) Sarry (n. 8 ianuarie 1928), trăieşte azi în Canada, dar face parte dintr-o familie greco-engleză vestită în Constanţa anilor ’20–’30 ai secolului trecut, unde Constantin N. Sarry, fratele mai mare al tatălui, era proprietar al celui mai longeviv ziar din oraş, Dobrogea jună, preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie şi important cetăţean al comunităţii, cu rude la fel de active şi implicate în viaţa acesteia, ca, de pildă,
Demostene Tranulis, care construise faimosul Teatru Tranulis, ulterior Fantasio, pe la 1927.
Autorul însuşi are o familie numeroasă - opt fraţi, provenind dintr-un frate al lui Constantin, cu studii politehnice în Occident, revenit în România exact în acel an, cu o soţie englezoaică.
Sunt ceea ce se cheamă exponenţi ai clasei de mijloc interbelice, intreprinzători, buni cetăţeni, filantropi şi cu viziune asupra dezvoltării oraşului lor cosmopolit şi deschis, în care vor locui toţi în bună armonie între ei şi cu localnicii. Asta pană când comuniştii îi vor băga practic pe aproape toţi adulţii, inclusiv femeile, în închisori. (La un moment dat, ieşit el însuşi din închisoare, autorul constată că din acest neam mare şi solid, şase se aflau sau trecuseră prin închisorile politice ale regimului. Iar un văr după tată, dr. Ahile Sarry, scrie el însuşi o evocare - cunoscută în mediile foştilor deţinuţi politici - Pahod na Sibir. Semnificativ, fiindcă tragic, cartea apare în Bucureşti, la o zi după moartea autorului ei, în 1994.
În fine, un alt unchi, mort tanăr în Primul Război Mondial, Ahile Sarry, a rămas în conştiinţa constănţenilor, printr-o stradă care îi poartă numele.

Memoriile lui George Sarry dau o imagine proaspătă a Constanţei dinainte şi după război, oraş viu şi activ, o rememorare a privaţiunilor şi pericolelor războiului, o relatare sobră a vieţii din închisorile comuniste, care o completează pe cea a lui Ioanid, şi o scurtă dar nemiloasă privire dinafară asupra României incă totalitare, revăzută după douăzeci şi şase de ani, şi respectiv douăzeci şi nouă de ani (1986 şi 1989) când Kentul rezolva toate problemele, şi apoi incă două scurte vizite în 1992 şi 1994. Acum România nu mai era totalitară, iar Kentul nu mai rezolva prea multe probleme dintre cele rămase nerezolvate de o revoluţie petrecută între timp.

Stilul este simplu şi percutant, iar materia plină de substanţă, uneori inedită pentru istoric.
Iată un fragment:
În 1947 şi 1948 nu era zi când mergea lumea la piaţă să nu vadă un om mort cu o gaură în cap şi într-un lac de sânge. Langă această victimă era un poliţist care o păzea de parcă era un om viu. Peste trupul mortului se afla o pancartă de 1 pe ½ metri pe care era scris cu litere mari „borfaş mort în luptă cu poliţia“. A doua zi în altă piaţă era alt mort tot cu o gaură în cap şi cu aceeaşi pancartă pe corpul lui. La fel se vedeau asemenea scene aproape zilnic prin diferite pieţe, iar cei care aduceau persoana în timpul nopţii şi o împuşcau ştiau că lumea care vedea aceste scene nu credeau ce scria pe pancartă.
De altfel acesta era şi scopul lor, ca lumea să ştie ce păţesc cei care se opun regimului comunist. După imbrăcămintea celor împuşcaţi în cap oricine şi-ar putea da seama că nu erau borfaşi şi făceau legătura cu oamenii care dispăreau zilnic, răpiţi de pe străzi, luaţi cu forţa din case şi chiar de la locurile de lucru. Aceste familii al căror tată, soţ sau frate dispăreau fără urmă erau primii la faţa locului când aflau că un alt mort a apărut în piaţa cutare. Se duceau repede să vadă dacă cel împuşcat era al lor. Din atâtea numeroase cazuri niciodată nu s-a întâmplat ca cineva să recunoască pe vreuna dintre aceste victime. Am fost de multe ori să văd şi eu aceşti oameni morţi. Este adevărat că era greu să recunoşti persoana împuşcată pentru că toţi erau împuşcaţi în cap şi în general erau desfiguraţi. Numai după imbrăcăminte ar fi putut să fierecunoscut de familie. Poliţistul era prezent întotdeauna şi nu lăsa pe nimeni să-l atingă pe cel împuşcat. Era foarte clar că au fost aduşi în aceste pieţe şi împuşcaţi în cap. Uneori erau lăsaţi chiar două zile să fie văzuţi de cât mai multă lume. Mai târziu, în închisoare, am aflat de la unii deţinuţi cu care am stat în aceeaşi celulă că aceste crime tip execuţie au avut loc în toată ţara şi cu aceeaşi lozincă „borfaş mort în luptă cu poliţia“ scrisă pe pancartă. Cu toţii am conchis că cei omorâţi împuşcaţi în cap, care erau expuşi prin pieţele oraşelor, erau aduşi de la alte oraşe şi nu omorâţi în oraşul lor ca să nu fie identificaţi. Toate persoanele dispărute, despre a căror soartă nu s-a aflat niciodată, ori au fost duse în Uniunea Sovietică şi au murit chinuite, în anchete, ori au fost aceste victime necunoscute, omorâte prin pieţele oraşelor din ţară. Nici după moartea lui Ceauşescu nu s-a putut afla identitatea lor, a celor văzuţi de noi prin pieţe, şi respectiv locul unde şi-au găsit sfârşitul, cei dispăruţi de la casele lor.
Dar George Sarry este şi unul dintre personajele de neuitat din Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid. El ocupă acolo, adunate, vreo douăzeci de pagini, pătrunse de admiraţie, căldură şi respect, în condiţiile în care saga lui Ioanid mişună, cum se ştie, de zeci şi chiar sute de personaje.
Îl ţinem minte pe Sarry petrecându-şi mai mult timp la carceră, cu lanţuri la picioare decât în celulă, fiindcă lua apărarea bătranilor împotriva persecutorilor lor, mai sănătoşi şi mai solizi, fiindcă bătea turnătorii, fiindcă răspandea prin Morse informaţii prin toată comunitatea deţinuţilor, imediat ce ajungea într-o nouă închisoare. Cititorul nu uită, bunăoară, fabuloasa scenă a hrănirii cu forţa a lui „George Englezu“, aflat cu un grup de colegi, în greva foamei, pe care o reproduce în aceste pagini, modestia împiedicându-l să relateze el însuşi un episod care-l punea atât de strălucit în valoare.
Îl ţinem minte ajutându-şi colegii în deja legendara evadare de la Cavnic, netrădandu-i, în ciuda torturilor îndurate, după ce refuzase să mai plece cu ei, punându-şi problema: ce va fi odată ajunşi afară?
Și multe scene, unele chiar savuroase, dând o idee despre ingeniozitatea deţinuţilor politici în tehnicile supravieţuirii, dar mai ales despre ingeniozitatea anume a personajului nostru, ca aceasta: După ce fiecare şi-a povestit fragmente din păţaniile personale pe timpul cât fusese despărţit de ceilalţi şi astfel am putut reconstitui şi avea fiecare o vedere de ansamblu a întregii perioade, de la evadare pană în momentul de faţă, s-a trecut şi la unele aspecte mai hazlii. Astfel, îmi amintesc de povestea lui George Sarry care i-a lămurit pe cei care îi fuseseră vecini de celulă în arestul Securităţii din Baia Mare, de ce, deseori, se iscau certuri între gardieni. Or, George Sarry avusese o idee ingenioasă. Profitând de faptul că salteaua lui era nouă şi proaspăt umplută, scosese din ea un pai şi, culcat pe burtă langă uşă, aştepta trecerea primului gardian care punea jos castroanele şi apoi a celui de-al doilea care le umplea cu ciorbă. Când acesta trecea la celula următoare, George strecura paiul prin grătarul de aerisire care se găsea în partea de jos a uşii metalice, pană în castron şi sugea toată ciorba din el. Când cel de-al treilea gardian, care deschidea pe rând celulele, pentru ca deţinuţii să-şi ridice mâncarea, ajungea la uşa lui George, constata că în castronul lui nu fusese pusă ciorbă. Numai pe fundul castronului, unde nu ajungea George cu paiul, era puţin lichid şi câteva felii de cartofi sau gulii, care constituiau invariabil meniul zilei. Gardianul trei îşi chema atunci tovarăşul care îl precedase şi îi făcea observaţie. Gardianul doi, pe bună dreptate,
susţinea morţiş că pusese în castron porţia reglementară, şi…de aici, discuţiile în contradictoriu care se stârneau la ora mesei în dreptul uşii lui George Sarry, pe care le auziseră şi nu şi le putuseră explica vecinii lui de celulă. De câte ori castronul era depus suficient de aproape de uşă, pentru ca George să poată ajunge cu paiul pană la el, scena se repeta, fără ca gardienii să aibă cea mai mică bănuială asupra felului în care dispărea ciorba din el. (op. cit., vol. I, pp. 455–456)
Sau altele, pătrunse de admiraţie pentru priceperea meseriaşului deprins din mers cu munca, fie ea şi forţată, şi făcand-o bine, anume în favoarea camarazilor săi:
George Sarry, care era tanăr şi extrem de voinic, îşi făcuse reputaţia de bun perforator şi, la Baia Sprie, după obiceiul mineresc, una din lucrările lui figura pe planul minei sub numele de „Suitoarea lui Sarry“. Era vorba de o suitoare care trebuia să lege două galerii (una jos şi alta sus) la distanţă foarte mare una de alta. Nu mai ţin minte distanţa care le separa, dar era vorba în orice caz de peste douăzeci de metri. Roca fiind extrem de dură progresul era lent, suitoarea neavansând după fiecare împuşcătură decât cu câte douăzeci–treizeci de centimetri. Lucrarea a durat câteva luni, timp în care Sarry, pentru a-şi asigura norma, „muta“ ştufele la fiecare măsurătoare. Totul a decurs normal şi, într-o bună zi George Sarry a străpuns cu suitoarea lui în galeria superioară. Pe tot timpul lucrării îşi îndeplinise norma şi chiar avusese depăşiri! Toată lumea era mulţumită. Și conducerea tehnică civilă a minei şi administraţia lagărului şi G. Sarry. Și aşa ar fi şi rămas, dacă la nişte verificări contabile şi financiare, câteva luni mai târziu, nu s-ar fi adunat cap la cap toate măsurătorile lunare făcute la suitoarea lui Sarry. În urma acestui calcul, reieşea că suitoarea avea peste cincizeci şi cinci de metri inălţime, ceea ce nu numai că depăşea distanţa de, să zicem, douăzeci de metri pană la galeria de deasupra, dar ar fi însemnat să fi ajuns pană la suprafaţă. Au urmat represaliile obişnuite: carcera. Când Sarry povestea mai târziu despre suitoarea lui, nu-şi mai amintea de ceea ce suferise, ci numai de partea hazlie a păţaniei. Chiar adăuga:
„Mă mir că după calculul făcut nu m-au condamnat pentru evadare, din moment ce la cincizeci şi cinci de metri se afla suprafaţa, şi deci libertatea“ (Idem, pp. 124–125).
Cititorul are acum prilejul să verifice cât este de just portretul creat de Ioanid şi să constate că el este foarte just.
Vocea narativă, în primul rând, care se refuză autoelogiului, care preferă să-i admire pe ceilalţi, dar nu poate evita să relateze fapte şi intamplări, din moment ce pentru asta s-a apucat să-şi scrie mărturia. Or, din aceste fapte şi intamplări, nu putem să nu vedem în neastampărul şi dârzernia băiatului de douăzeci de ani, un fel de frenezie a faptei bune, un simţ al dreptăţii, al intrajutorării aproapelui, un altruism ca de poveste, pe langă o incantătoare ingeniozitate şi spontaneitate în a dejuca atâtea capcane ale răului.
Este greu să alegi din această prea scurtă relatare un singur episod semnificativ.
Când se află la beci, în închisoarea de la Piteşti, expert de acum în toate zgomotele, de atâta stat în întuneric, constată că uşa care de obicei se încuia în urma gardianului, prin trântire, nu se încuiase.
Or, celula de izolare, bine incuiată de obicei, se află în magazia de alimente, unde o imensă grămadă de morcovi îi chinuise pană atunci imaginaţia neputincioasă. De data aceasta, George Sarry şi-a petrecut noaptea trimiţând cu „ancora“ morcovi tuturor colegilor lui de pe etajele închisorii.
Altădată, schimbă regulile instituite de turnători, de a lua primii sferturile de pâine distribuite de gardieni. Iar alteori, anulează regula tot de aceştia introdusă, de a se lăsa plătiţi cu porţiile lor de mâncare, de bătranii care nu-şi puteau îndeplini corvezile.
Riscând carcera, îl bate exemplar, cum am spus, pe unul dintre aceşti turnători.
Iată un episod din care frenezia şi satisfacţia faptei bune se disting mai frumos ca oriunde:
Am refuzat să fiu maistru. Prietenii mei şi chiar mulţi alţi deţinuţi încercau să mă convingă să accept, că dacă eu refuz, vor numi vreun turnător şi toţi vom suferi. M-am gândit că aveau dreptate şi am acceptat. Acum eram maistrul Sarry. N-au avut destui turnători, aşa că mai toţi cei aleşi au fost oameni de treabă. Șeful meu de sector era ing. Niculiţă Goga, o persoană foarte calmă şi un om bun. Când perforam în sectoare, îmi era foarte greu. Acum, după ce am fost numit maistru, lucram de trei ori mai mult. Normal, maiştrii umblă cu lampa în mană de la un loc de lucru la altul. Nu eu. Eram tanăr şi mă refăcusem fiziceşte şi mă simţeam bine când ajutam pe cei din sectorul meu la rulat sau spărgand cu barosul bolovanii cei mari. Reuşeam ca niciun om din sectorul meu să nu fie pedepsit şi asta mă făcea să am o mare satisfacţie şi mă simţeam neobosit.
Iată-l ieşit din închisoare, după unsprezece ani, slab, imbătranit şi de nerecunoscut, luând trenul spre oraşul copilăriei şi al familiei, atâta cată mai rămăsese în ţară:
Tot drumul pană la gară, în tramvai sau când mergeam pe jos, lumea se uita la mine. Eram vizibil că vin din altă lume. Aveam paltonul cu multe găuri, căci la plecarea din Piteşti mi-au scos toate peticele să nu am ascunse cine ştie ce mesaje. Cu faţa albă şi umflată, eram complet diferit de oamenii de pe stradă care erau imbrăcaţi în haine frumoase şi arătau sănătoşi. Cu toate privirile aţintite asupra mea, nu-mi era ruşine şi nu mă uitam în jos, din contră, ţineam fruntea sus. Nu ştiu ce credea lumea, eu ştiam că nu am omorât pe nimeni, nu am furat şi nu am dat informaţii la Securitate despre vecini, prieteni sau colegi de lucru.
Lipsa intenţiei de a face literatură, enunţată din prima propoziţie a Cuvântului înainte semnat de autor are un rezultat uimitor: nicio întâmplare, nicio replică, niciun gând şi nicio opinie nu sunt inutile sau fără miez în paginile încredinţate de el hârtiei. Cu cartea aceasta, scrisă cu o simplitate, o lipsă de emfază, cu o modestie fără egal, cu un refuz de a se pune în valoare, şi el uimitor, deşi ştim că este semnul distinctiv al valorii, ne aflăm în faţa unuia dintre cele mai luminoase şi ataşante autoportrete din istoria literaturii de detenţie care s-au scris la noi.
Tocmai pentru că nu l-a mânat vanitatea de a rămane în istorie, se cuvine să-i mulţumim pentru efortul depus.

0 comments:

Trimiteți un comentariu