“Ca la mama acasa!” - un punct de vedere original

Ion Adam-Delaplopu

Bibilică în vin

Sunt tot mai puţini cei care ştiu cum arată o bibilică. Şi sunt tot mai puţini cei care ştiu cum cântă o bibilică. Ea repetă obsedant şi obraznic spusele alegătorului după alegeri: „păcat!”, „păcat!”. De ce ale alegătorului? Pentru că după ce se trezeşte din euforia musafirului ospeţit cu bere şi vin, cu ţuică şi bere, se gândeşte cu mintea cea din urmă că pe altcineva era cazul să-l voteze. Oaspete era cel venit să fie votat, iar alegătorul era găzdoi. Aşadar… Cine pune masa? Degeaba se dă după aceea cocoş alegătorul, că soarta lui e pecetluită. Şi nu pentru trei zile cât ţine o minune, ci pentru patru ani. Aşa păţesc cei care n-au bibilică pe umeri. Ci doar o pasăre căreia odată ce-i retezi capul nici nu mai cântă „păcat!”, „păcat!”. Aşadar după ce-i scurtezi înălţimea, îi jumuleşti cumsecade penele, ca unui alegător paralele. Apoi îi scoţi măruntaiele. Atenţie mare la ficaţi. Că de vrei să-i mănânci, cum face alesul cu cei ai alegătorului, trebuie să nu-i spargi fierea. Că amărăşte ficatul, cum amar e şi sufletul alegătorului în cerul gurii. Odată rămasă goală în interior ca o peşteră, te chiteşti bine cum să-i pui picioarele înăuntrul ei. Cred că dacă le retezi te ajuţi în munca de bucătar. Că la fel i se taie picioarele alegătorului după ce aude ce aude şi vede ce vede cu tot neamul lui. Apoi îi răsuceşti aripile pe spate ca mortului mâinile pe piept. Că aşa e creştineşte. După aceea cerni sare, piper, cimbru şi alte mirodenii, care satisfac limba, peste trupul bibilicii reduse la tăcere şi pace. Odată împodobită, o puneţi cu grijă molipsitoare într-un vas, o ungeţi cu grăsime vegetală, o vârâţi pe şest în cuptor, unde o lăsaţi, stropind-o mereu să nu-i vină rău, până se rumeneşte ca mărul toamna. Şi, ca totul să fie ca la carte, îi stingeţi apoi căldurile clocotitoare cu vin călcat de fete mari. Dacă găsiţi. Dacă nu, încredinţaţi-vă că licoarea e naturală precum ciorchinele înainte să fie stropit. Cartoful copt adus din America, America, America, alăturat bibilicii fripte, face să-i plouă în gură poftitului privitor. O salată după bun gust propriu sau prost gust, indiferent din ce motiv folcloric, este un aliat de cinste şi de nădejde ca la partidele ce vor musai să iasă ca păduchele în frunte. După ce-i totul gata, trimiteţi telegrame sfătuitoare celor plecaţi peste nouă mări şi zări: „Dacă nu mai aveţi ce mânca pe unde sunteţi, veniţi înapoi la noi să flămânzim împreună”. Şi asta pentru că cele citite nu-s decât o simplă reţetă. Trebuie să mai fie şi bibilica.

Borş chirilic

De ce chirilic? Pentru că alfabetului rusesc i se mai spune şi chirilic, şi asta deoarece doi călugări, Chiril şi Metodiu, l-au inventat în secolul al IX-lea, pe vremea când umblau prin triburile slave pentru a propovădui şi răspândi creştinismul. A fost folosit şi la noi (oficial) până în 1860. Vă daţi seama cu câte secole de secole în urmă au văzut lumina ochiului literele chirilice? Cât de zdrobitoare este tinereţea respirată de poporul american pe lângă acest matusalemic alfabet! Alfabetul ăsta chirilic e diferit acum de scrisul nostru latin. Astfel, la noi „pî”, se citeşte „pî”, iar la ei „pî” se citeşte „rî”. La noi „pî-ul” vine, de pildă, de la palmă. Palmă de pământ, palmă peste gură, peste ochi… La ei „p-ul” vine de la rublă. Că „pî” e „rî”. Şi rubla-i o monedă zornăitoare şi cândva de aur.
La noi „cî” se citeşte „cî”. Spre exemplu „câh!”. Adică ceva murdar, spurcat, ce nu merită atins cu mâna. La ei „cî” se citeşte „sî”. Ca „sâât!”. Adicătelea „linişte”, ca să nu-ţi plângi ţâţa suptă. Că ei, ruşii, au şi ursul polar. Noi? Doar pe cel carpatin. Carpatin ajuns cerşetor la drumul mare. Dar şi poznaş. Că i se fac poze cum se milogeşte, stând în două picioare, cu laba întinsă ca să primească ceva de-ale botului.
Dar să trecem la bucătărie. Dacă vreţi să mâncaţi borş, trebuie să aveţi, în primul rând, la îndemână nişte carne macră de vacă sau bou, de viţea sau viţel. Depinde de poartă şi de cum vă minte măcelarul de la care cumpăraţi baza fundamentului borşului. Spălaţi bine carnea, apoi o puneţi la fiert în apă dacă folosiţi borş la plic sau în borş, dacă folosiţi lichid preparat româneşte, cu tărâţe de grâu, beţe de leuştean, câteva frunze de vişin şi oarece făină de păpuşoi, adică mălai. Când lichidul dă în clocot, lăsaţi spuma să bolborosească şi n-o luaţi întru aruncare, că ar fi cum aţi deposeda laptele de caimac. Şi nu-i frumos. O astfel de îndeletnicire o au unii politicieni care pentru a părea din popor propovăduiesc mulţimii cu seninătate şi transparenţă: ce-i al tău e şi al meu; ce-i al meu e pus deoparte. Aşadar, în timp ce carnea se desfată în clocote ce-ar înroşi racii, alături, pe alt ochi cu flacără iubăreaţă, fierbeţi zarzavatul mărunţit ce constă în cartofi, morcovi, ţelină, ceapă şi unu, doi, trei ardei iuţi. Când carnea e fiartă o scoateţi la răcoare şi când constataţi că nu vă mai frige, o tăiaţi în bucăţi. Alături să aveţi câteva ouă, musai de găină, fierte bine şi decojite. Nu aşteptaţi să li se înmoaie coaja prin fierbere, că aşteptaţi cum aşteaptă românul bunăstarea traiului decent.
Când totul e gata, carnea fiartă şi tăiată, zarzavatul la fel şi ouăle idem, răsturnaţi acea masă paşnică în oala cu borş. Tăiaţi mărunt leuşteanul şi faceţi-l să urmeze aceeaşi cale. După nu ştiu câte clocote, borşul e gata. Şi dacă aveţi şi nişte smântână, vă puteţi aşeza la masă ca să mâncaţi borş. Nu înainte însă de a avea şi o ţuică pregătită alături. Că ţuica e mai aproape de votcă decât de whisky.

Borş de lobodă

De când mă ştiu am admirat pe cunoscătorii de istorie. Am respectat până peste poate pe cei care ştiu cu ochii închişi anii între care a domini, de pildă, Ştefan cel Mare. Câte bătălii a avut. Câte biserici a ridicat şi cu ce ocazie. Câte neveste a deţinut. Câte iubite a posedat. Am zis iubite şi nu amante, ca să folosesc termenul modern de azi. Aşa îmi explic nemărginitul respect pe care îl port preşedintelui, parlamentarilor, premierului, miniştrilor, cozilor de topor ce-şi fac veacul pe lângă ei într-o tăcere mănoasă buzunarelor fără fund. Îmbrăcaţi la patru ace se plimbă ca Vodă prin lobodă pomădaţi cu importanţa timpului ce-l petrec în petrecere spre poarta din dos a neamului. Pentru că şi ei ştiu istorie şi fac istorie. Numai cei care ştiu istorie au încredere în nemurirea neamului românesc. Şi cei pomeniţi ştiu. Ştiu că odată românii au trecut cu brio perioada lui Papură-Vodă. Astfel n-ar îndrăzni să caute să se împrumute cu vreo 19-20 de miliarde de parale. Apropo de parale. De ce am zis aşa? Fiindcă în curând cuvinte ca leu, euro, dolar vor deveni tabu. Adică se va evita, din superstiţie sau pudoare, folosirea lor în vorbirea de zi cu zi şi vor fi înlocuite cu altele, de obicei metaforice. Şi cum românul s-a născut poet, cuvinte ca leu, euro, dolar vor fi substituite cu termeni ca gologan, para, pitac, piţulă, sfanţ, lovele sau nimic. Cum e înlocuit dracul cu agiuţă, demon, diavol, încornoratul, naiba, necuratul, belzebut scaraoţchii, michiduţă, sarsailă, împieliţatul, ucigă-l-crucea, ucigă-l-toaca.
Revin la istoria istoricelor capete. Am scăpat, dezvăluie cronicile, oamenii de Papură-Vodă şi n-au murit toţi. Au scăpat nepoţii nepoţilor lor de o datorie covârşitoare când cârmaciul plaiurilor dacice era, cum spun invidioşii, un cârpaci pantofar căruia i s-au bătut cuie în talpă. Aşa că se vor izbăvi de-a lungul câtorva neamuri pus cap la picioare şi astă nouă îndatorire. Că, spun americanii, cine nu-i dator nu avansează pe drumul ce va deveni luminos cu bunăstare, belşug, pricopseală şi mai ales prosperitate pentru unii. Puţini, da’ deştepţi ca oaia-n baltă şi cu bălegarul sub coadă. Deştepţi. Care au cap şi nu le mai trebuie minte. Cap de carp şi creieri de iepure. Cap mare şi minte puţină. Ştiu ei că datoria e ca râia? Că datoria nu moare niciodată? Că datoria se-nvecheşte, dar nu putrezeşte? Că împrumutul se dă cu vârf şi îndesat înapoi? Că datoria înghitecu omul din blid? În niciun caz din vase de porţelan. Ci din strachină. Mănâncă borş de lobodă. Gătelniţă pentru care îţi trebuie la îndemână cam 0,600 kg lobodă, 0,100 kg orez, 1 l borş, 2 ouă, 0, 200 kg ceapă verde, leuştean, sare şi 0,100 kg smântână. După ce se curăţă şi se spală loboda, se pune la fiert împreună cu ceapa tocată mărunt în 1,5 l de apă rece (la burtică trece) cu sare. Se adaugă orezul curăţat şi spălat şi când acesta e bine pătruns se pune borşul fiert separat şi spumuit. Înainte de a lua oala de pe foc se pune leuşteanul tocat mărunt. Se drege borşul cu smântână.

Budincă de cartofi cu brânză de vaci

Înaintea sărbătorilor de Paşti m-am regăsit întâmplător cu o veche cunoştinţă, întâlnire care realmente m-a bucurat. Ne-am luat în braţe, ne-am pupat sănătos pe obraji, nu ca politicienii mimat.
-Ce faci, măi! Că nu te-am văzut de un car de fân!
-Nu te-ai schimbat! se bucură şi el. La fel ai rămas!
Ce dracu' să fac! M-am învăţat cu răul şi o duc bine!
-Adică?
-Am un leu şi nu ştiu ce să fac! Să-l beu sau să cumpăr ceva pentru Paşti!... Tu?
-Eu? Ce n-a reuşit nimeni a reuşit inima. M-a pus în genunchi.
-Cum aşa?!
-Simplu. Cu ani în urmă am avut un infarct de care habar n-am avut. L-am păţit şi dus pe picioare. La fel şi traiul. Şi-acum vreme în urmă, am ajuns la urgenţă. Mă rog. Respir? Respir, deci trăiesc. Dar nu mai beau, nu mai fumez, n-am voie să fac eforturi. Şi uite-aşa!... Dar, tu?
-Eu? Ca tot omul! Când e bine, nu-i de mine, când e rău, hop şi eu!
-Zi, aşa!...
-Ce dracu' să mai zic? Că de 20 de ani tot sper c-o să fie bine, dar bag seamă că trag nădejde ca ursul de coadă. Ai ieşit la pensie?
-Eu? Trebuie să fiu tâmpit! N-ai văzut? Ce dracului pun ăştia în pensie că nici n-apuci s-o iei, şi gata, te duci popii de suflet!...
-Cu ce te mai ocupi?
-Acum ? Doar cu peniţa! Dar nu-s pe val. Mi-au murit lăudătorii pentru Occidentul cu euro al lui, pentru America, America, America şi dolarul ei. Nu-mi involuez limba cu OK, job, manager, target, business, topless, showroom, summit. Cocoşul meu cântă cucurigu şi nu cock-ă-doodle-doo. Cunoştinţa râse. Am continuat:
-Lasă-i dracului cu autostrăzile lor, infrastructura, reforma învăţământului, sănătăţii, justiţiei… Ce-ţi face flăcăul? Că parcă numai un băiat ai…
-Da, nu ca tine trei. Laudă-te! Ce să facă? E bucătar. Ne mai nimerim, câteodată, amândoi la bucătărie. M-a tâmpit!...
-Parcă nu erai destul!
-Lasă, măi! Mâncarea statului de drept e cea cu salvie, oregano, gimbir, mentă, busuioc. I-am şi zis, mă, busuiocul e al popii în aghiazmă, nu al bucătarului în friptură la cuptor.
-Apropo, fiit-u ştie să facă o budincă de cartofi, cartofi cu brânză de vaci, vaci?
-O şti. Da' zi-mi mie să-i dau o lecţie ca de tranziţie.
-Îţi trebuie aproximativ 700g cartofi, 100g unt sau margarină, 400g brânză de vaci, 30 g pesmet, 4 ouă, 15 g sare, 100 g smântână, 100 g zahăr. Se coc cartofi în cuptor, se curăţă de coajă şi se dau prin maşina de tocat, adăugându-se sarea. Se lasă să se răcească. Untul se freacă spumă şi se amestecă împreună cu brânză de vaci, trecută prin sită, gălbenuşurile, cartofii, smântâna, albuşurile bătute spumă. Se unge tava cu unt şi se presară cu pesmet, se toarnă compoziţia şi se coace în cuptor la foc blând. Cine doreşte, înainte s-o mănânce, presară zahăr pe deasupra budincii.

Tort de pâine

Cele mai mari „câştiguri“ ale mişcării revoluţionare din decembrie 1989 sunt instabilitatea şi nesiguranţa. Instabilitatea politică nu o discut acum. Că nu am chef. E adevărat că pofta vine mâncând... Prin urmare, dacă m-aş apuca să-mi iobăgesc peniţa, ar începe să susure rândurile pe hârtie. Dar n-am chef... Nici cât negru sub unghie. Am însă o mare poftă pentru bârfit nesiguranţa.
Unul dintre drepturile omului este acela de a munci. Oare, întreb, atunci când este disponibilizat, omul nu-şi pierde acest drept? Şi când omul nu munceşte, cu ce se hrăneşte? Nu-i cumva condamnat la mâncare din limbă de clopot fără măsline? E simplă afirmaţia că nu sunt bani. Întrebarea e de ce nu sunt? Că e criză mondială, nu-i un răspuns. N-am auzit până acum că cineva nu şi-a pus oala la fiert cu de-ale gurii pentru că vecinul nu găteşte. Sau n-are ce găti. Rău cu rău, dar mai rău fără rău, zice românul. Unde-i sistemul de irigaţii? Unde-s porcii? Unde-s grajdurile cu vaci? Unde-s coteţele cu păsări? Cine a devalorizat leul în favoarea dolarului? Şi asta pe motiv că trebuie încurajaţi investitorii străini. Şi au venit nepricopsiţi care, având un pumn de dolari în ţările lor, au ajuns milionari în România primitoare. Şi ai făcut rahatul praf. Praf ce s-a pus în final pe felia de pâine a românului încrezător în mai bine. Cineva a şi lansat lozinca „Să trăiţi bine!“. V-amintiţi, nu? Nesiguranţa este în largul ei pe plaiurile mioritice. Nesiguranţa locului de muncă, nesiguranţa zilei de salariu... Mai e sigur cineva să se plimbe pe stradă, prin parc, mai târziu în noapte? Nu mai e sigur omul în casa lui, că nu ştie dacă nu cumva vreun bezmetic dă buzna peste el, cu cuţitul în mână, cu toporul sau bâta. Merge lumea în neştire la biserică, la mânăstire, la moaşte, să se roage pentru sănătate, viaţă, noroc,iubire, înţelegere, belşug pe masă. Bag seamă însă că le sunt ascultate rugile de Sfântul Aşteaptă! Fără a lua în seamă sărăcia, totuşi eu încerc să vă izbăvesc de drumul la cofetărie, îndemnându-vă să încercaţi, că nu veţi regreta, reţeta unui tort de pâine. Vă trebuie 300 g pâine uscată (albă), 500 g lapte, 2 linguri de grăsime, 50 g ciocolată rasă (cacao), patru linguri pline cu zahăr tos, ½ linguriţă scorţişoară, coaja rasă de la o lămâie, 1 ou. Se înmoaie bucăţile de franzelă uscată în laptele rece, în care s-au topit două linguri de grăsime. Se pun împreună la foc slab, amestecând mereu, până se desprinde de pe vas, se adaugă ciocolata (cacao), zahărul, scorţişoara, coaja de lămâie, gălbenuşul frecat, albuşul bătut spumă. Se amestecă totul bine, se pune în formă de tort unsă şi presărată cu făină şi se coace o oră la cuptor, la foc tare. Costul aproximativ al acestei reţete în 1959 era 14 lei!

Cartofi cu ceapă

Tot e post. Post religios. Postul Paştelui. Deşi pentru unii zilnic e post. Post de preşedinte. Post de parlamentar. Post de premier. Post de ministru. Un post religios ţine o zi. Ţine şapte săptămâni. Un post politic ţine ani. Fie patru. Fie cinci. Postul religios este uman în comparaţie cu cel politic. Postul religios îndeamnă la sănătate. La cumpătare. Îndeamnă la viaţă veşnică. Postul politic nu îndeamnă. Promite. Promite autostrăzi. Promite locuri de muncă. Promite protecţie. Promite infrastructură comunală, urbană, selenară şi solară. Promite că-ntr-o zi maţele vor ajunge să creadă c-au înnebunit măselele cu-atâta hrană mestecată. Asta într-o zi. Atunci când praful de pe tobe va fi stelar şi părul de pe broască lână de aur. De mic omului îi place jocul. Inclusiv jocul de cuvinte. Cum e postul. Postul religios îl ţii. Postul politic te ţine. Postul religios te slăbeşte. Îţi schimbă sângele, cum se spune popular. Ţi-l fluidizează ca să-ţi lungească viaţa. Postul politic îl îngroaşă pe cel ce-l ţine. Îl face greoi şi la minte, şi la trup. Îl diferenţiază de gloată pe care o lasă în urmă. În uitare. Gloata care l-a săltat pe treptele ierarhice ale societăţii tot mai noduroase şi scorburoase. Au intrat în istoria neamurilor ca Alexandru Macedon (356-323 î. Hr.), Hannibal (246-183 î. Hr), Caesar Caius Iulius (100-44 î Hr.) Si asta pentru că şi-au apropiat mulţimea din jurul lor. Dormeau printre soldaţi în aceleaşi condiţii, mâncau aceeaşi mâncare ca şi oştenii lor. În ziua de azi soldaţii sunt alegătorii. Nu prea văd parlamentar să renunţe la huzurul postului pentru a se contopi cu traiul votantului. Alegătorii au postul religios. Aleşii au postul politic. Ţiitorii unui astfel de post nu pot hali cartofi cu ceapă. Fie şi pentru simplul motiv că li s-ar schimba mirosul gurii. Că gura miroase a ce mănânci. Ceapă mănânci, a ceapă miroase. Altceva mănânci, miroase a altceva. Aşadar, cartofi cu ceapă recomand celor ce ţin postul Paştelui. Pentru prepararea felului gastronomic amintit sunt necesare următoarele: cartofi, ceapă, piper, ulei vegetal, sare şi boia în cantităţi stabilite de gustul fiecăruia. Mai întâi şi mai întâi se fierb cartofi în coajă. Se curăţă şi se taie felii ce se vor pune în tigaia cu ceapă călită. Se amestecă uşor şi se adaugă sarea, piperul şi boiaua de ardei. Se servesc simplu celor ce ţin post religios şi drept garnitură la diferite fripturi celor ce ţin post politic. Postul politic e la îndemâna celor ce-au făcut în scăldătoare. Postul religios e al celor mulţi celor ce înghit în sec şi cântă, amintindu-şi de băsmuitorul Petre Ispărescu „Pui, pui, pui, hai în strachina cui nu te are, că mai bine-i pare“.

Crochete

Că mulţi nu valorează nici cât o ceapă degerată, fiindcă nu fac nici o brânză acolo unde sunt, e bine ştiut. Şi exemplele nu trebuie căutate prea mult. E destul să arunci o ocheadă în grădina Parlamentului. Sau a Guvernului. Doar partidul e unde e. „Partidu e-n toate, e-n cele ce sunt“, versifica apostolic un poet în mileniul trecut.
Cineva poate să spună că nu-i pădure fără uscături. Este adevărat. Dar, de-a lungul timpului numărat musai din patru în patru ani, grupările la care am făcut aluzie s-au dovedit tarlale de coceni. Şi coceanul este ştuletele de porumb fără boabele pline de mălai. Coceanul nu-i recomandat la nimic. Nici măcar la foc, fiindcă face pălălaie mare, dar nu ţine de căldură. Că nu se face jar, ci ca o ordonanţă de urgenţă, cenuşă. Aşadar, crochetele, a căror reţetă o să v-o dezvălui, nu pot fi preparate la un foc făcut cu coceni. Că ori se ard ori rămân crude. Crochetele sunt un fel de talmeş-balmeş, ca la naşu, din brânză şi caşcaval, niţică făină sau griş, piper, ouă, oarece lapte, un vârf de cuţit bont de unt. Radeţi fără să vă pese, brânza şi caşcavalul cum au fost rase de pe faţa pământului vestigii ale aşa-zisului comunism, deşi clădirile uzinelor şi fabricilor erau construite şi pe acea vreme din banul contribuabililor, simpli cetăţeni. Dar asta-i istoria nătângilor. Bucătăria nu-i, însă nătângă. E artă şi antidot foamei. Brânza şi caşcavalul rase sunt fierte în puţin lapte. Fie de vacă, fie de oaie, fie de bivoliţă. Sunt valabili doar cei trei „fie“. Nu vă sfătuiesc să folosiţi lapte de capră, iapă sau cuc. Cucul e un suflet singuratic ce vă poate umple şi mai tare de stress. Îm fiertura laptelui cu brânză şi caşcaval, cerneţi cu zgârcenie făină sau griş. Adăugaţi sare şi piper boia (dacă vreţi), chimen (la fel de vreţi) şi vârful de cuţit bont cu unt. Bateţi un ou spumă, până faceţi clăbuci. Amestecaţi toate acestea până se formează o pastă legată ca să nu curgă ca apa sâmbetei. Pasta o puneţi zălog la rece, în frigider sau congelator preţ de vreo oră. În nici un caz în pivniţă. Că acolo-i doar răcoare. Şi răcoarea-i prescrisă pentru alţii. Mai cu guşă şi aşi în arte băstinaşe, şu-şuţ.
După ce trece ora de aşteptare, din pastă faceţi bile cam cât jumătate din degetul mare al mâinii de bucătar rafinat şi bine intenţionat. Pe foc sănătos şi cumsecade, nu din coceni, puneţi o tigaie de neam prost, adică mare, sau un ceaun în care veţi fi turnat din belşug ulei de la bunica, luat din pensia-i minoră. În uleiul încins aruncaţi cu mâna, nu cu praştia, bilele de cocă pe care le lăsaţi să clocotească mânios până la rumenire.
Le scoateţi şi le puneţi pe un platou. Când terminaţi muniţia din bile, peste arsenalul auriu depozitat pe platoul primitor, presăraţi mărar tocat mărunt, mărunt şi iar mărunt. Totul fiind gata vă puteţi odihni activ. Deschideţi sticla spre luminare cu veşti, luaţi o crochetă, savuraţi-o mestecând într-un ritm allegro ma non troppo şi apoi clătiţi-vă c-o gură de bere nemţească fabricată la noi, sau c-o înghiţitură de spriţ, adică molan sau zaibăr botezat cu vin călcat de broaşte.

Corăbioare simple

A învăţa înseamnă a educa. Înveţi pe alt cineva, îl educi. Înveţi de la altcineva, te educi. Şi educaţia poate fi de multiple feluri. Educaţie vestimentară, educaţia celor 7 ani de acasă, educaţie sportivă, educaţie sanitară, educaţie politică, educaţie morală, educaţie patriotică, educaţie culinară. În „Cuvântări către naţiunea germană“, J. C. Fichte declară că „numai educaţia poate să ne mântuiască de barbarie şi sălbăticie“. Ca părintele să-şi violeze copilul nu-i barbarie? Ca angajarea să dependă de avansuri sexuale nu-i sălbăticie? Şi vreau să-l văd pe acela care poate afirma că românia este lipsită de astfel de situaţii. Unde-i educaţia ultimelor două decenii? Moliere în „Vicleniile lui Scapin“ declara că „relele apucături ale tinerilor vin adesea din reaua educaţie dată de părinţi lor“. Şi nu-i aşa? Fetele nu ştiu să toace o ceapă, iar băieţii habar nu au să bată un cui într-o scândură. În schimb fardurile, ţigările, cocktaiurile, prezervativele sunt sortimente cunoscute după marcă şi mod de utilizare mai abitir decât „Îngeraşul meu“ şi „Tatăl Nostru“. Unde-i educaţia post-decembristă a celor ce afirmau că tot românul avea limba de clopot înainte? Acum limba-i de lemn şi capul clopot.
Robert Dottrens spune în „A educa şi a instrui“ că „oricare educaţie, oricum ar fi ea, depinde în mare măsură de valoarea personală a celor care o realizează“. Şi ce valoare are fufa care îşi arată pe coperta unei reviste înnodătura chiloţilor dacă-i are pe ea? Sau hăndrălăul cu ţeastă mică şi lat în umeri? Aşa cum reclama e sufletul comerţului şi exemplul este sâmburele educaţiei. Eu de pildă, acum, vă voi exemplifica un crâmpei din educaţia culinară dându-vă indicaţii asupra modului cum se întrebuinţează carnea de vită. Pentru prepararea supelor se foloseşte coada, rasolul, rasolul alb, limba, picioarele, capul. La ciorbe: bletul, cap de piept, ceafa. Pentru tocături e indicat capacul, cap de muşchi la mâncări sunt indicate capul de piept, spata, garful, ceafa, rinichi, limbă. Pentru fripturi se aleg muşchi, antricot, vrăbioară, capac, rasol alb, fleică, ficat, creier, rinichi, garf. Ei bine, astea eu le ştiu de când aveam opt ani, din 1959, când am citit de dragul cititului, nu a gătitului, cartea de bucate, ediţia IV, a Sandei Marin. Şi pentru a-mi complete cursul de educaţie culinară închei prin a vă recomandă apolitic nişte corăbioare simple. Vă trebuie : 250 g unt, 250 g făină, 200 g zahăr, 250 g nuci. Se freacă untul până se face spumă. Se adaugă zahărul, nucile şi făina. Se frecă bine, se scot bucăţele din acest aluat dându-le cu mâna forma de chifteluţe, care se pun în tava unsă şi se coc până la culoarea galbenă-deschisă în cuptor, la foc potrivit. Costul aproximativ unui astfel de bunătăţi era în 1959 de 17 lei.

Fasole boabe, fiartă

Sunt necesare 500g fasole uscată, o ceapă, un morcov, un pătrunjel, o frunză de dafin, sare.
Se alege fasolea de impurităţi cum s-alege păduchele din păr şi se spală în mai multe ape cum se spală capul pentru deparazitare. Cum mulţi dintre tineri, fiindcă sunt născuţi şi crescuţi în perioada capitalismului neosălbatic, nu ştiu decât ce-i fasolea cu ciolan pândit de politician, ţin să le spun că fasolea este o plantă din familia leguminoaselor, ale cărei seminţe şi păstăi sunt folosite în alimentaţie. Trebuie să mai ştie tinerii de azi că fandoseliilor cu calculatorul, românul ce-şi cunoaşte lungul nasului le spune fasoleală. Si nu-i vorba numai de tineri. Ministrul Învăţământului se fasoleşte cu numărul de calculatoare existente în sistemul educaţional şi-n localităţile fără curent electric. Instituţii publice se fasolesc declarând că sistemul informaţional e atât de bine pus la punct încât atunci când un oarecare om trăieşte şi descoperă că-i declarat în acte că-i mort este o aberaţie ştiinţifico-fantastică. Ceea ce nu-i un păduche. Păduchele este o realitate revenită în actualitate ca insectă parazită ce trăieşte pe corpul oamenilor, dar mai ales ca persoană care trăieşte din munca altora. Nu veţi căuta mult şi veţi găsi numeroşi aleşi, ieşiţi prin vot uninominal în frunte, ca păduchele, care trăiesc doar ca să mănânce. Si nu mănâncă fasole, care, înainte de-a fi pusă la fiert, se ţine cel puţin două ore în apă călduţă. E bine, de fapt, s-o puneţi l-a umflat de seară, când vine moş Ene pe la gene, şi dimineaţa s-o gătiţi. Aşadar, umflată şi spălată, puneţi fasolea într-o oală cu apă rece, cât s-o cuprindă bine, pe care o aşezţi la foc mic. O lăsăţi să fiarbă să fiarbă încet. După ce dă în câteva clocote, scurgeţi apa, pentru că altfel, după ce mâncaţi, vă balonaţi şi gazele eliminate vă umflă turul indiferent de loc şi timp. Peste fasolea din oală turnaţi apă fierbinte, că altfel se întăresc boabele ca gloanţele, şi o puneţi iar pe foc pentru a fierbe sănătos, cum fierbe în suc propriu omul în ajun de salariu neştiind dacă-l ia sau mai este amânat în numele crizei financiare. Luaţi apoi un morcov, plantă legumicolă din familia umbeliferelor, cu rădăcina îngroşată, de culoare galbenă-roşiatică, folosită în alimentaţie, şi nu din cel ce-l poartă omul la spate de se ţin iepurii după el. Că şi portul ăsta este un act prosper al noii orânduiri înscris în viaţa de zi cu zi a cetăţeanului liber ca musca în lapte sau coada calului. Tocaţi mărunt morcovul. Tocaţi şi ceapa, tot mărunt, lăcrimând de bucuria tăcerii pragului mileniului cu capul plecat să vă doară fruntea. Morcovul, ceapa şi o foaie de dafin le puneţi în oala cu apă şi fasole. Se fierb la foc mic. Dacă trebuie să mai adăugaţi apă, aceasta să fie neapărat fierbinte. Când totul este gata, potriviţi fiertura după gust cu sare. Se serveşte caldă sau rece, cu murături. E bine să ocoliţi murăturile găsite din belşug la ghişee, birouri, chioşcuri de pază. Murăturile asortate de dumneavoastră în borcane păstrate cu respect pe rafturile din cămară sau mai cu seamă pivniţa sunt sfinte. Nu uitaţi!....

Ficat de gâscă

E o gâscă, auzeai în ultimele decenii ale mileniului trecut spunându-i-se cutăreia cu poale lungi şi minte scurtă sau cutăreia ce lăsa de dorit cu glagoria şi credea că tot ce zboară se mănâncă. Gâsca. Pasărea domestică de talie mare, de obicei cenuşie pe spate şi pe laturi şi altă pe piept, cu gâtul lung, crescută pentru carnea, untura, fulgii şi, în cazul reţetei noastre, ficatul ei. Gâsca. Epitetul depreciativ dat unei femei sau unei fete credule sau proaste. Gâsca ce se bălăceşte în gârla ce se ceartă cu marea. Vremea a trecut. Lumea a evoluat. Şi gâsca de ieri este blonda de azi. E o blondă! Ce au comun gâsca şi blonda sunt ficaţii. Cu nuanţe însă. În timp ce blonda îţi mănâncă ficaţii fără condiment, gâştei i se mănâncă ficaţii după o reţetă ce v-o dezvăluim mintenaş. Pe un fund de lemn natur şi ecologic, curăţaţi-i fierea dătătoare de amar în gura ştirbă cu un cuţit musai high-class stainless steel, şi nicidecum de bucătărie spaţioasă prin lipsa mobilei occidentale second-hand. După acest prim succes al măiestriei înnăscute de bucătar şcolit, ficatul îl puneţi la alintat în laptele din ugerul vacii că-i dulce şi spumos. Gurile rele ca blestemul spun că nişte cuburi de gheaţă n-ar strica să fie adăugate. De ce? Nu ştiu! Să fie. Aşa cum sunt o mulţime de legi, de ordonanţe, de atenţionări la rău şi la mai rău. Existenţa este garantată de Constituţie. Aşadar, dacă există, înseamnă că sunt.
După ce scoateţi ficaţii din laptele cu gheaţă sau fără, îi puneţi la fiert în câteva picături de grăsime, vin vechi sau nou, da' tare, cum e flăcăul, dafin, ceapă, sare, şi piper. Ingredientele le potriviţi după gust. Să nu fie însă de neam prost, că ce e mult strică la limbă şi burtică. Lăsaţi ca totul să clocotească cum clocoteşte mania în om când nu ştie ce-l aşteaptă a doua zi. După câteva clocote nenumărate, că numai demnitarii numără bucăturile omului, puneţi vasului capac şi-l băgaţi în cuptorul încins pentru vreo jumătate de oră sau, ca să fiţi mai siguri, treizeci de minute numărate cu clepsidra elveţiană.
În timpul ăsta, ca să nu vă plictisiţi, citiţi noile ştiri vechi dintr-un ziar independent de adevăr şi bun-simţ. Când vă dă gata, după două sferturi de ceas, lecturarea hârtiei igienice, scoateţi ficatul la răcit. În astă vreme pregătiţi maşinii de tocat o sită foarte deasă. Cum erau o dată Codrii Vlăsiei, de nu se vedea hoţ de neguţător. Acum totu-i la drumul mare, că încă n-avem autostrade americăneşti. Reci, ficaţii îi daţi prin maşină, chiar de câteva ori dacă nu vă simţiţi obosiţi, şi îi puneţi într-un vas cu unt. Ficaţii şi untul îi frecaţi ca pe-o ridiche până amestecul devine spumă. Răsturnaţi totul pe un platou şi ornaţi cât mai artistic cu pătrunjel din cel mai verde închis, că-i mai aromat. Andivele făcute salată sunt un aliat de nădejde în înnebunirea limbii la gust şi măselelor cariate la mestecat. Feliile de pâine uşor rumenite ca mărul pârguit şi paharele cu vin de buturugă seculară completează decorul mesei de plastic otoman pentru ca pofta de mâncare să devină mare, mare, tâta mare.

Frigărui asortate

Pentru un astfel de meniu trebuie în primul rând să aveţi la îndemână frigăruile sau ţiglele, adică acele vergele de fier sau de lemn ascuţite la un capăt şi lemne uscate şi de esenţă tare sau cărbuni pentru jăratic. Frigăruile au un iz medieval prin ţepuşele folosite. Vlad Dracula a intrat în istorie şi datorită instrumentelor de supliciu, adică a ţepelor, folosite cu brio la pedepsirea celor nărăviţi la rău. Schimbându-şi însă înţelesul, ţeapa medievală e prezentă şi acum. Ce este autostrada ce-o construieşte americăneasca Bechtel? Ţeapă. Ce e promisiunea aleşilor că vor scoate din pământ, din iarbă verde, mai multe locuri de muncă? Ţeapă. Ce se dovedeştea fi în final mărirea pensiilor? Ţeapă. Dar descongestionarea marilor artere ale marilor oraşe? Ţeapă. Dar creşterea nivelului de trai? Ţeapă. Ţeapă la singular şi ţepe la plural.
Ce pot să vă asigur cu mâna pe inimă este aceea că preparatul culinar pe care vi-l prezint nu este nici pe departe o ţeapă, deşi foloseşte ţepuşa. Pentru ca frigăruile să fie mai întâi frumoase şi apoi şi gustoase, vă trebuie carne slabă de porc, slabă de oaie, slabă de viţel, în cantităţi egale, adică 100g, 100g, 100g sau 200g, 200g, 200g, ori 300g, 300g, 300g, şi aşa mai departe, în creştere proporţională în funcţie de câţi rupţi în coş aveţi la masa de 12 persoane cu scaune stil Ludovic al nu ştiu câtelea. Să trataţi cu atenţie slănina, roşiile, ceapa şi ardeii care nu trebuie să lipsească la apel. Dacă veţi număra cele ce vă trebuie, ve-ţi găsi tot atâtea sortimente câte zile sunt într-o săptămână. Săptămână de muncă. Săptămână de concediu. Săptămână de săptămână a unui an plin de speranţe cu care sunt umplute gogoşile înfuriate de la ales până la cules. Cules de struguri, că dacă visezi struguri vei plânge. Vei plânge şi ţâţa suptă. Cules de mere, că dacă visezi mere te vei umple de păcate. Păcate făcute prin înjurături şi blesteme. V-aduc aminte că indiferent de meseria pe care o aveţi, profesor, purtător de catalog şi strângător de înjurături ale discipolilor, şofer, purtător de manele până în măduva oaselor, politician, purtător de braşoave în vârful limbii, e musai pentru ca frigăruile să iasă get-beget gustoase să îmbrăţişaţi de casap. Aşadar, carnea macră de porc şi oaie, şi viţel o tăiaţi în bucăţele cu un diametru de 4-5 centrimetrii. Slănina o porţionaţi în cuburi de 2-3 centimetri. Apoi, cu acelaşi cuţit ascuţit brici, tăiaţi felii-felii roşiile, cepele şi ardeii. Ardei să fie supraponderali şi nu ţâri de iuţi. Luaţi cu grijă ţepuşele fie de fier, fie de lemn şi vigilent înfigeţi o bucată de carne de porc, apoi roşie, carne de oaie, ardei, carne de viţel, ceapă, slănină şi iar ceapă. Reluaţi încă o dată, în ordinea de mai înainte. Si mai repetaţi o dată sau de două ori până când ţepuşa e doldora cu de-ale gurii nefripte. Când toate frigăruile sau ţiglele sunt pline ochi le prăfuiţi cu sare, piper, boia dulce sau iute, sau şi-aşa-şi-aşa. Jarul din grătar fiind pregătit de o calfă anume aleasă să se joace cu focul fără teamă că noaptea ar putea uda aşternutul patului, urmează să aşezaţi la frigare frigăruile întorcându-le din când în când, nici să se ardă, nici să rămână crude. Când sunt gata şi fumul mirositor a sătul va transpirat limba în gură, luaţi de pe jar frigăruile şi le puneţi în ordine militară pe un platou, platou ce va ajunge în mijlocul mesei de 12 persoane cu scaune stil Ludovic al nu ştiu câtelea.
In cinstea grataragiului şi a calfei sale fochiste se dă peste cap câte un ţoi de ţuică de prună din soiul renglotelor. Apoi se dă frâu liber fălcilor, dar, spre a mai fi ostoite, din când în când se ciocnesc paharele cu vin auriu ca spicul grâului. Si tot aşa, când v-o fi rău ca atuncea să vă fie!

Guşă de curcan umplută

Am un vecin care, în urma sforăriilor partidului său ajuns la putere, s-a trezit peste noapte cu maşina la scară. Maşină bună, modernă, ultimul răcnet în Carpaţi, puternică, 4 x 4 fac 16 mâini greblă. Nu-i mai ajungeai cu prăjina la nas. Şi toate până într-o dimineaţă, când hoţii - el era fost magistrate – i-au furat scara. Imediat, coborât cu picioarele pe pământ, dar cu nasul tot în vânt, a devenit, ca vecin, mai cumsecade, vrând să pară de cartier. Aşa se face că am fost invitat la el la o masă de bună vecinătate. Bucatele au fost comandate de nevastă-sa, bucate rare după care, cum au mărturisit, se dădeau în vânt.
Când am auzit de „guşă de curcan umplută“ mi-am amintit de o întâmplare petrecută pe când eram prin clasa a opta. Eram prin dreptul librăriei „Maxim Gorki“ din Craiova, când un miliţian ce păşea mândru, ţinând ţanţoş un curcan la subţioară s-a întâlnit cu o cucoană. Femeia l-a oprit, întrebându-l curioasă şi serios în acelaşi timp:
-Domnule curcan, cât aţi dat pe miliţian? Vai!... –se scuză ea punând mâna la gură şi o tuli mai departe.
Miliţianul însă a rămas electrificat pe loc. De atunci până în prezent. Acum, după 40 şi ceva de ani, miliţianul, în gura omului de rând, e întruchiparea tot a curcanului, a sticletelui, a gaborului. E adevărat că nu se mai numeşte miliţian, ci poliţist. Dar e ca în povestea cu Măria şi pălăria. Eu, unul, îi numesc poliţieni în conformitate cu perioada nedeterminată a tranziţiei. Printre aceşti purtători de uniformă veţi găsi pe săturate certaţi cu cinstea, şpăgari, pilangii inconştienţi, traficanţi de influenţă, de droguri, lacomi de câştiguri ilicite cu guşa atârnând peste guler şi cravată. Enoriaşii spun că pentru a fi bun popă îţi trebuie picioare de cal, burtă de bou şi gură de cal. Şi poliţienilor care se dau mai importanţi decât hârtia igienică le trebuie, cred, aceleaşi calităţi. Multe calităţi trebuie să aibă şi un bucătar. Şi mai ales talent. La vremuri noi, bucătari noi. Soţia vecinului nu putea fi bucătăreasă. Ea era o doamnă cu gusturi rafinate. De la rafinat la deocheat nu-i decât o palmă. Şi doamna cu pricina avea ca sprijin la bucătărie o femeie mai purie. Între ele era o colaborare strânsă, bazată pe sprijin reciproc. Doamna comanda, şi femeia executa. Am întrebat-o pe bucătăreasă dacă pentru guşa de curcan umplută a folosit bineînţeles o guşă de curcan, 100 g umplutură, 25 g stafide, grăsime, ac şi aţă. Şi ea mi-a răspuns că da. Am întrebat-o dacă umplutura a preparat-o din muşchi de porc şi de viţel, în cantităţi egale, la care a adăugat slănină de porc tocate şi amestecate cu castane. Şi mi-a răspuns că da, adăugând că umplutura a completat-o cu stafide. Apoi, cu amestecul gata a umplut guşa pe care a cusut-o şi a pus-o la fiert. Chestie ştiută şi de mine. Eram curios dacă guşa se dă apoi la cuptor, cum se dă câinele la uniforma poliţianului. Şi mi-a confirmat adăugând că a stropit guşa din când în când cu vin călcat de broaşte până când s-a rumenit. Gata fiind, a tăiat guşa felii ca pentru puşculiţă şi a pus-o să troneze pe un paltou rotund înconjurată de o garnitureă de zarzavat cu sos picant şi ciuperci. Se pricepea bucătăreasa. Învăţase carte în regimul de tristă amintire pentru unii cu scurtă la memorie. De parcă s-ar fi pregătit să picteze o natură moartă, bucătăreasa a aşezat în jurul platoului rotund pahărele gata să se lase umplute cu tărie din cea tare.
Ca desert pregăti-se cornuleţe cu rahat. Rahat roşu cu aromă de trandafir. Cum le-a preparat vă voi spune în numărul următor al rubricii „Ca la mam-acasă“.

Meniu de Paşte

Vine Paştele. Am citit cândva într-o broşurică o legendă. V-o redau întocmai. Se povesteşte că, după învierea Domnului, o evreică stătea în piaţă cu două coşuri de ouă albe pentru vânzare. Vine Maria Magdalena şi îi zice: „Hristos a Înviat!“. Negustoreasa răspunde cu dispreţ: „O să învie când s-or înroşi ouăle mele!“. Prin minune ouăle s-au înroşit. De atunci se fac ouă roşii de Paşti.
În această perioadă a Paştelui omul trebuie să devină mai bun, mai înţelegător, mai puţin colţos cu semenii săi, mai puţin mincinos, mai puţin curios. De aceea nici eu nu voi mai pune întrebări de genul: unde-s industria grea şi uşoară, unde-s agricultura, unde-i pomicultura, horticultura, unde-i industria alimentară, şi cea textilă, unde-i flota de pescuit şi aşa mai departe cu învăţământul, sănătatea, turismul... Pentru zilele când se sărbătoreşte Învierea Domnului vă recomand un tradiţional drob de miel, pentru prepararea căruia vă trebuie un prapur, măruntaiele de la un miel, trei fire de ceapă verde, una legătura mărar, o legătură pătrunjel verde, trei gălbenuşuri, un ou întreg, sare, piper, o lingură lapte dulce rece sau apă rece, o lingură grăsime. Pentru un borş de miel, de te scoală din boală vă trebuie 700 – 800 grame carne de miel (cap, piept, coastele mielului), un litru apă, două ceşti borş, un morcov, un pătrunjel, un păstârnac, două cepe, două kilograme de orez, sare, leuştean, mărar şi pătrunjel verde, două gălbenuşuri, două linguri smântână.
Cred că nişte miel cu spanac nu v-ar displăcea. Pentru acest fel de mâncare naturală şi ecologică vă trebuie un kilogram de carne 1,500 kilograme spanac, o lingură grăsime, o ceapă mare, un vârf de cuţit de boia roşie, o lingură bulion. Puteţi înlocui spanacul cu stufat de miel. Numai că acum vă trebuie 750 grame de carne de miel, 75-100 fire de ceapă verde, 15-20 fire usturoi verde, puţină boia, oţet după gust, o lingură bulion de roşii, mărar şi grăsime. Si ca să nu se uite repede petrecerea de Paşti, nişte pulpă de miel la tavă nu trebuie să lipsească. Aşadar, vă trebuie pulpă de miel, o lingură ulei, câţiva căţei de usturoi, sare, piper, o ceaşcă zeamă de carne.
Cantităţile necesare celor câteva feluri de preparate din miel vi le-am dat. Cum ordonaţi prepararea, apelaţi la net, că tot se trăieşte în plină eră a calculatorului. Până şi la şcoala cea din toate zilele, ceea ce nu explică profesorul sictirit pe meserie şi finanţe, găseşte elevul dornic de învăţătură pe internet. De nu aveţi aşa ceva, cereţi sprijinul unei vecine mai în vârstă care trebuie să viseze cum se prepară drobul, borşul, spanacul, stufatul de miel.
Și când la masă veţi ciocni ouăle roşii, zâmbiţi în toată bunătatea sufletului şi spuneţi „Hristos a înviat!“. Iar când veţi ciocni paharele, gândiţi-vă la noroc şi sănătate, dar ziceţi cu toată speranţa, dată de inimă, tot „Hristos a înviat!“

Minciuni

Mă încearcă un regret cu tentă naţională. Au trecut alegerile europarlamentare şi cetăţenii mei mioritici au excelat în absenteism. Datorită mijlocului, nu stau strâmb să judec drept ca funia în traistă, că nu-s politician. Dar un semn de întrebare tot mă încearcă. Ce nu-i mulţumeşte pe poporeni? Uitarea e cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului. Oare au uitat românii şi naţionalităţile conlocuitoare câte lipsuri erau în epoca de aur a comunismului? Păi, dacă au uitat, să le reamintesc eu. Aveam noi drogaţi şi droguri la tot pasul? Nu. Dar acum avem, că am intrat în rândul lumii. Aveam şomeri la fiecare masă? Ba. Acum, da. Aveam noi corupţie la cele mai înalte culmi? Nicidecum. Acum însă, da. Că şi lumea ne atrage atenţia că săritul calului nu-i un sport olimpic. Aveam noi platforme industriale pustiite? N-aş prea-ş crede! Acum? Slavă Domnului. Se pot turna filme de groază în decorurile astea înspăimântătoare. Ba le putem închiria şi caselor de filme occidentale. Nu se putea scoate nasul în lumea largă datorită lipsei curvelor, poponarilor şi lesbienelor.. Acum? Acum suntem fruntaşi în întrecerea socialistă. Va mai trece mult până să se organizeze la Bucureşti un grandios şi spectaculos curnaval?
A trecut sărbătoarea alegerilor europarlamentare. Urmează sărbătoarea alegerilor prezidenţiale când iar lumea se va bucura ca de un dop între fese. Şi iar gospodinele, la pofta bărbaţilor, vor prepara gogoşi din aluat cu brânză, din aluat dospit, din cartofi cu brânză, din cartofi fierţi cu sau fără drojdie, gogoşi la cuptor cu brânză sau cu jumări de gâscă, gogoşi pripite. Prin gogoşi trebuie să înţelegeţi produsul de patiserie, de formă rotundă, făcut din aluat dospit şi prăjit în grăsime. Nu vă gândiţi la născoceală, neadevăr, palavră, plăsmuire, scorneală, braşoavă, trombon. Cum se împletesc minciuni vă învăţ eu cu convingerea c-or să vă placă. Românul s-a născut pofticios. Şi mi se pare natural când prin vecini avem de toate. Aşadar, pentru minciunile mele vă trebuie ½ pahar ulei, ½ pahar lapte, 2 ouă, ½ pahar zahăr, zahăr vanilat, 1 vârf de cuţit bicarbonate dizolvat într-o lingură de rom, făină cât cuprinde, ulei pentru prăjit. Se bat într-un castron ouăle, adăugându-se uleiul, zahărul, laptele şi bicarbonatul dizolvat în rom. Se amestecă apoi cu lingura cu atâta făină până se face ca o smântână groasă. Se lasă să se odihnească o jumătate de oră. După aceea se face o cocă, adăugând atâta făină cât se cere ca aluatul să fie moale. Se întinde o foaie grosuţă. Se taie cu cuţitul benzi lungi, se crestează puţin la mijloc în lung, se trece partea de jos prin crestătură, formând ca o fundă. Se rumenesc pe ambele părţi în mult ulei încins, se scot cu lingura de spumuit pe o farfurie şi se pudrează cu zahăr vanilat. In 1959, minciunile astea ar fi costat 15 lei.

Mâncărică în culori

Soiul ăsta de mâncare l-am ales datorită cifrei 20. Ca s-o pregăteşti îţi trebuie 20 de minute, şi ca s-o fierbi, tot 20 de minute. Cum le-a trebuit guvernanţilor 20 de ani de pregătire pentru fierberea de azi. Că dau oamenii în clocot şi anunţă ieşirea în stradă. Pentru ce nu prea ştiu, că nici câinii nu mai găsesc nimic pe stradă. Câinii stau în birouri pricopsite, în palate, cu ciolanul în faţă, ciolan pe care nu-l mănâncă, dar nici altuia nu-l dau pe motiv că neavând dinţi nu-l poate roade. Şi ar strica orzul pe gâşte. Mâncărica în culori e o nebunie. Vă veţi convinge după ce o gătiţi. Şi nu e nici greu de preparat. Cine nu are ceapă de te taie lacrimile ca la un mare necaz? Că necazul acum e oricând şi oriunde pe vine. Cine n-are măcar sare de lămâie ca să prepare sucul de citrice care conţine vitamina C? Cine n-are un strop de oţet acru ca viaţa de mâine? Cine n-are muştar? Că nu-i om în ăştia 20 de ani de libertate condiţionată de concertul în maţ major să nu-i fi sărit muştarul din cauza justiţiei, poliţiei, ordonanţei de urgenţă şi mai ales a parlamentarilor, desantul propovăduitor de şi-aşa-i rău, şi-aşa nu-i bine. Prin urmare, cum o dai n-o nimereşti. Că mergi pe stradă şi întâlneşti, pe unul alb ca varul la faţă. Dar nu-i alb că n-a făcut plajă, ci pentru că şeful l-a sfătuit partinic să-şi caute loc de muncă. Unde? În neant! Întâlneşti pe unul galben ca turta de ceară în obraji. Şi nu-i galben de boală, că ăia bolnavi sunt pământii. E galben de spaima băgată în oase de banca neiertătoare ce l-a împrumutat, neinteresând-o că-i ajuns şomer, l-a ameninţat că-i va lua acoperişul de deasupra capului. Întâlneşti pe cineva roşu ca racul la faţă pentru că-i acuzat că n-a furat, n-a minţit, n-a înşelat niciodată. Şi-l pasc graţiile ca să înveţe cum se trăieşte înregimentat într-un partid de vază cu baroni, lifte şi lichele. Când sunt prinşi cu mâţa în sac, cei care se cred cu sânge albastru nu fac feţe-feţe pentru simplul motiv că n-au obraz. Iar bunul-simţ n-are legătură cu moştenirea, ci cu învăţătura. Că cine are carte are parte. Aşa cum o să aveţi parte de reţeta la o mâncărică în culori gustoasă, gustoasă, gustoasă. Trebuie să aveţi la îndemână în bucătărie 4 fire de ceapă verde şi o ceapă uscată, 250 g orez, 200 g mazăre verde, 1 ardei roşu, 1 lingură suc de lămâie, 1 lingură oţet, ulei, sare, 1 linguriţă muştar, pătrunjel şi 100g bulion. Curăţaţi ceapa de foi cum curăţă taxa guvernamentală punga de gologani că-s purtătorii de microbi, îi daţi o scaldă cum daţi umblătoarelor după ce traversaţi o stradă asfaltată cu nămol, şi o tăiaţi julien, adică solzi, şi o căliţi cum se căleşte răceala în oasele celor debranşaţi de la agentul de căldură. Spălaţi orezul ca obrazul cu apă rece şi-l puneţi la fiert peste ceapă. Curăţaţi ceapa verde de coajă ca pe-o bubă politică, ardeiul roşu de seminţe şi le îndepărtaţi ca pe sămânţa de vorbă la şedinţa de partid. Tăiaţi mărunt ceapa verde şi ardeiul roşu, apoi împreună cu mazărea le puneţi la fiert în cratiţa cu orez. Când au fiert se lasă la răcit vreo jumătate de oră. În ăst timp, într-un vas puneţi niţel ulei, sucul de lămâie, oţetul, muştarul şi pătrunjelul verde pe care le amestecaţi bine, dar nu mult şi bine cum este aşteptarea împlinirii promisiunilor aleşilor. Talmeş-balmeşul ăsta îl răsturnaţi peste mâncărica deja călduţă şi iar amestecaţi uşor, uşor şi acoperiţi apoi cum acoperă juzii fărădelegea. După circa 10 minute totu-i gata şi se poate mânca. Este o mâncărică în culori cunoscute pe lume de când pământul roditor. Şi mai este şi delicioasă. Se prepară şi mai cu seamă se mănâncă foarte repede.

Melci prăjiţi în aluat

Aţi văzut filmul „Senatorul melcilor“? Că parcă aşa îi spune. Ei bine, eu nu l-am văzut. Dar după mintea mea cea fără calculator şi net, senatorul este tipul care este membrul unui senat, iar senatul în Râmul antic de la care ne tragem şi noi era organul suprem de conducere a statului în timpul republicii. Noi trăim în republică. Prin urmare, senatorul este un ins mare şi tare. Mare la sfat şi tare în tot ce face. Ca un vlădică. Bun sau rău. Trebuie să fie însă ca uleiul în apă. Cel mai prea şi cel mai foarte. Si umezeala le place şi melcilor. Iar melcii alcătuiesc o clasă de moluşte cu un picior în formă de talpă, cu corpul moale vâscos, apărat de o cochilie în formă de spirală. Deci melcul este o talpă ce-şi poartă casa, cuibuşorul odihnei, cuibarul ocrotirii sale. Ca românul fără stea în frunte. Ca opinca ţării. Că şi românul a făcut o talpă cu casa în spinare până în occidental preamărit de preaumiliţii cu cuşma în mână în faţa apusenilor. Buchetul european de flori se face aşa, şi nu aşa. Porcul îl adormim înaintea sacrificării ca să viseze lături. Viţa-de-vie a noastră nu-i bună că a luat prea multe medalii de aur. Brânza-i prea din lapte. Înmulţiţi-vă, cum a zis Dumnezeu, dar cu prezervativ cum a condiţionat europeanul apusean şi chel până la minte. Au şi spusenii porumb. Dar n-au mămăligă. Pentru că n-au sarmale. Pentru că n-au tochitură. Pentru că n-au tocană ţărănească. Pentru că n-au mujdei la rasol. Câţi din occident ştiu că melcii sunt mai gustoşi începând din octombrie până în martie? Că se pot mânca şi în lunile de vară este adevărat, dar în acest caz trebuie ţinuţi vreo 15 zile într-un paner închis sau oală cu capac, într-un loc răcoros, ca să elimine toată murdăria din intestine, deoarece aceasta strică gustul mâncării. Se spală melcii bine în mai multe ape şi se pun într-un vas turnându-se peste ei un pahar cu oţet şi o lingură de sare de bucătărie. Se amestecă uşor şi se ţin astfel vreo două ore. Apoi iar se spală în mai multe ape. Se fierb după aceea în clocote mici vreo trei ore. Nu aşteaptaţi să se înmoaie cochilia pentru că nu se va muia cum nu se blegeşte cercul de legi ale baronilor postdecembrişti. Pentru melci prăjiţi în aluat e nevoie de 60-70 de codobelci, 1 ou, 2 linguri făină, 2 linguri de lapte, 1 linguriţă ulei, 1 lingură arpagic tocat mărunt, 100 g untură sau ulei. După ce am fiert melcii, sunt scoşi din scoică. Se face un aluat ca de clătite din făină, lapte, o linguriţă de ulei, un gălbenuş şi sare. În acesta se adaugă albuşul bătut spumă şi arpagicul tăiat fin. Totu-i gata pentru prăjit. Se iau opt zece melci care se tăvălesc prin aluat, nu ca românul ca peştele pe uscat, şi se pun apoi în tigaie cu untură încinsă. Operaţia se repetă până când toţi melcii sunt gata prăjiţi. Sunt serviţi flămânzilor de pretutindeni uniţi la masa voastră lungă cât o zi de post, cu o garnitură căprească de pătrunjel înăbuşit în untură proaspătă de porc românesc de Mangaliţa.

Mititei

Mititei sau mici. La singular, mititel sau mic. Mic la stat, dar mare la sfat. Mic ca acul şi rău ca dracul. Mic, dar voinic, nu mare şi de nimic. Mic şi mare într-un cazan fierb. Fie că-i mare la stat, fie că-i mic la sfat. Mare ca bradul şi prost ca gardul. Gardul umilit şi de câine prin udătură. Udătura este o unitate de măsură. Când sunt alegeri cine udă mai mult ăla iese consilier, primar, parlamentar. Şi udătura asta se usucă în patru ani. Că din patru în patru ani apare umezeala. Şi ştiţi că umezeala duce la mucegai. Şi mucegaiul dăunează grav sănătăţii. Sănătăţii pe care omul şi-o doreşte de fier. Dar cum şi fierul e mâncat de rugină, aşa şi sănătatea e roasă de ce-i mic la suflet şi minte. Buturuga mică răstoarnă carul mare. Şi cum în urma defrişărilor nu se duce lipsă de buturugi, la tot pasul întâlneşti un ciot. Ciot ce intră în şezutul omului de rând ce vrea să se aşeze în siguranţă pe un loc ce nu-i al lui, nici al urmaşilor lui, ci al urmaşilor lui. Lungeşte, Doamne, boala, pân-se coace poama. Şi ce poame ne e dat să avem în livada noastră cea de toate zilele! Una mai pădureaţă decât alta. I se acreşte omului nu numai cerul gurii, ci şi sufletul de-i dă creierului gustul amar al vieţii. De cântă de la mijirea zorilor până la amurg „treci zi, treci noapte, apropie-te moarte“. Să fie egal, măcar pe lumea ailaltă, cu cel ce a făcut în scăldătoare promiţând astfel de când era prunc de prunc, nesimţirea de mai târziu. Că îmi place propovăduirea calpilor „ce-i al tău e şi al meu, ce-i al meu e pus deoparte“. Şi-au pus. Şi pun. Şi vor mai pune. Că învăţul n-are dezvăţ. Că-i a doua natură. Şi cum natura nu piere de ce ar pieri, apucătura. Ai apucat să fii mic la stat, aşa mori. Că nu mai creşti chiar de dormi noapte de noapte cu picioarele în ligheanul cu apă. Ai apucat să fii darnic în sfaturi, aşa mori, doar povăţuind, fără să te osteneşti să pui degetul pe rană s-o pomăduieşti.
De curând a fost serbată o zi ateică. Ziua muncii. Că munca l-a creat pe om harnic, darnic, iubitor, dar şi egoist, mincinos, răzbunător. Şi de această zi a muncii, majoritatea covârşitoare a oamenilor au ieşit la un mic şi o bere. Ocazie cu care m-am întrebat dacă se ştie cum se prepară mititeii sau micii. Pentru nu ştiu câţi mici e necesar un kilogram carne de vacă de la gât, 200 de grame seu de vacă, un vârf de cuţit piper, chimen, bicarbonat, sare şi o căpăţână de usturoi. Se toacă de trei ori carnea cu grăsimea, se sărează şi se lasă să stea două-trei ore la gheaţă ca berea. Se face mujdeiul de usturoi cu puţină zeamă de carne, se strecoară şi se adaugă în tocătură atât cât trebuie împreună cu praful de piper, chimenul pisat fin şi bicarbonatul. Se pune la maşina de tocat tubul de tablă care ajută la umplerea maţelor pentru cârnaţi. Se dă tocătura încă o dată prin maşină şi, pe măsură ce iese cârnatul din tub, se taie de mărimea mititeilor. In lipsa acestui tub, se iau cu lingura cantităţi egale din tocătură şi, cu palmele udate cu apă se formează cârnăciori de aceeaşi mărime care se aşază pe o tavă. Se frig la grătar la foc iute. Când sunt gata serviţi şi la masă nu trebuie să lipsească muştarul. Şi nici berea, pentru voie bună.

Piftia

Pentru că după alegeri s-ar putea să fie nevoie să vă dregeţi, vă recomand din timp piftia. Sunt regiuni unde i se mai spune răcitură. Sau chisăliţă.
Cu toată prietenia vă atrag atenţia să nu folosiţi râtul, urechile sau cioantele. Că iese grasă şi, cu tot usturoiul otoman, riscaţi să vi se aplece mai rău. Şi când te-apucă la lingurea, zice-se că nu-i bine.
Aşadar, prindeţi cu isteţime un cocoş, luaţi-i punguţa cu doi bani pentru zile întunericite, apoi scurtaţi-l de cap ca-n poveştile cu spâni şi scufundaţi-l în apă fiartă pentru a-l depena. Fără jenă, scobiţi-l de măruntaie. După ce-l clătiţi ca pe rufe, nu-l puneţi la uscat, ci într-un vas încăpător cu apă plată. Îl mai frăgezeşte. Îmbogăţiţi apa cu piper, hrean, oţet şi sare cât ai arunca în ochii vecinului clevetitor. Deci, nu multă. Atât cât să bage în seamă limba. Se fierbe totul la foc mic şi economicos până se desprinde carnea de pe oasele bune de aruncat. Când aburul vă gâdilă nasul cu miresme îmbietoare şi consideraţi că şi cocoşul e fiert în suc propriu, stingeţi focul şi puneţi vasul la răcit în curentul obţinut prin deschiderea simultană a ferestrei şi uşii. Când răceala devine evidentă adăugaţi căţeii de usturoi necăjiţi în piua de lemn cu smerenie afrodiziacă. Nu aşteptaţi să se închege vreo alianţă pentru că zeama e cea care vă readuce la realitatea de zi cu zi după mahmureală. Se spune că cea mai bună piftie e cea făcută cu-n cocoş roş. Urmează curca plouată şi în final, pe locul întâi din coadă, gâsca politică.

Rinichi de viţel pane

Ştiţi, desigur, că atunci când i se spune cuiva că se uită ca viţelul la poarta nouă, e făcut pe-un plan subţire, prost. Pentru că priveşte mirat ceva ce nu-şi poate explica. Şi cine n-a fost, măcar o dată în viaţă, în situaţia asta. Eu unul, recunosc de bună voie şi nesilit de nimeni că mă aflu în postura respectivă de câte ori cele mai citite ziare între hotarele noastre îmi arată chiloţii nu ştiu cărei dive imortalizaţi impudic în paginile lor color. Mirarea mea vine de la faptul că aceste fufe mimează atât de bine ceea ce le caracterizează până în măduva oaselor, neştiinţa că li se văd goliciunile de sub fustă încât poţi crede că întâmplarea şi nu voinţa le pune pe fuşteiul nesimţirii. Boala de căpătâi a bărbatului este să descopere. Şi dacă ea îi pune pe tava ochilor şi celulita de pe buci atunci unde descoperire din curiozitate nu e, nici dragoste nu e. Dar de ce se uită viţelul mirat la poartă nouă? Nu pentru că e prost. Deşi e fiul vacii şi a boului cu fudulii. Nu. Din contră. Pentru că e deştept. El ştie că a plecat dintr-un loc şi după un anumit număr de paşi a ajuns la islaz. Acelaşi număr de paşi îi face şi înapoi de la islaz la locul de unde a plecat. Şi la revenire descoperă că poarta pe care intră şi iese zilnic nu mai e aceeaşi. Păi să nu te miri? Şi acelaşi lucru face şi el. Aceeaşi treabă vi se va întâmpla şi d-voastră când veţi vedea cât de uşor se prepară rinichii de viţel pane. Pentru aceasta vă trebuie 2 rinichi de viţel sau viţică, sare iodată sau nu, piper negru măcinat (că dacă puneţi alb, dimineaţa chemaţi la umblătoare, pompierii), o lingură făină de grâu, un ou de găină, 2-3 linguri pesmet şi o lingură grăsime. Se taie rinichiul în două şi cum cu cât animalul, bou sau vacă, este mai bătrân, cu atât mirosul caracteristic de băşica udului este mai puternic, îl curăţaţi de pieliţă şi grăsime şi-l puneţi în apă rece ca gheaţa cum este respiraţia după ce molfăi winterfresh. Nu-l ţineţi în udătură până vă plictisiţi cum se plictisesc parlamentarii când nici musca nu-i bâzâie. Îl puneţi pe o cârpă şi-l ştergeţi să fie uscat cum cel nemâncat. Îl puneţi pe tocător şi-l articulaţi cu partea fără dinţi de soacră a bătătorului să se mai lăţească aşa cum se lăţeşte partea dorsală la pătrat sau sub a deputatului în fotoliul Parlamentului. Îl pudraţi cu sare şi piper, dar nu cu cât i-aţi pune pe rană funcţionarului public de la ghişeu. Odată smăcuit cu cele două ingrediente, îl treceţi prin făină (de grâu, am zis), ou (bătut ca în arest) şi pesmet. Astfel, înveşmântat îl puneţi în tigaia cu ulei încins ori unt şi-l rumeniţi şi pe o parte şi pe cealaltă în cote egale să nu fie cu supărare. Apoi, rumen plătit sută la sută, îl puneţi pe un platou de instrucţie cu furculiţa şi cuţitul la os. O salată cu murături mai puţin acre ca miniştrii guvernului întregeşte cina cea fără de taină. ÎmbucaţI pe săturate cu pâine coaptă la test. Apoi domoliţi-vă setea de viaţă mai bună cu un gât, două de vin popesc.

Salată California

Nu ştiu ce mă face să cred că v-aţi săturat de praz umplut la cuptor, mâncărică de urzici, ciorbă de urzici, borş de urzici, iahnie de cartofi, cartofi ţărăneşti, fasole scăzută, fasole bătută, mămăligă cu ciuperci. V-aţi săturat şi de ordonanţe şi legi care se joacă cu voi pituluşul sau bâza! Uite banu’, nu e banu’, uite dreptu’, nu e dreptu’, uite sporu’, nu e sporu’. Aşa că vă voi recomanda o salată California. Tot e americanismul în floare ca traista ciobanului pe plaiul mioritic. Cine mai caută azi un serviciu? Caută un job! Mai merge cineva la piaţă? Merge la market? Mai face careva cumpărături? Face shopping! Românul pupincurist al timpurilor noi nu mai are de închiriat! Ci for rent! Nu mai are de vânzare! Ci for sale!
Bătrânetul e retrograd cu vorbe româneşti. Tineretul e baza. Baza fundamentului căciulelii. Când turcii trăiau şi spânzurau pe la noi, probabil că toţi cei cu o doagă la ţeastă erau încântaţi de baclava, acadea, sarailie, cataif, sugiuc şi bragă. A trecut vremea, a venit vremea. Vremea când ai noştri tineri învăţau la Paris, cum spune poetul, cum se face nodul la cravată şi când savarina şi salata a la boef au invadat cârciuma plăieşilor. Când în loc de Ion suna mai bine Ivan în urechile cleioase ale unora, alături de Mişa, Ludmila şi Visarion, la mare cerere trebuie să fi fost ciorba rusească bătută cu smântână, salata rusească, şniţel rusesc, cremă Malakov şi vodka. Bineînţeles, rusească. Si tot aşa. Că tot aşa a trecut timpul şi a venit vremea pricopsirii cu americănisme de tipul Halloweenului, Sfântului Valentin şi normal şi neisprăvit epoca ostăşeniei cu whisky. Că dulce ca mierea e glonţul patriei, zice un scriitor daco-roman-mioritic.
Chiar dacă meleagurile călcate cu cizma sau bocancul militar sunt prin Afganistan sau Irak.
Adevăru-i că trebuie să recunosc acum că America, America! înseamnă infuzie, infuzie de optimism, siguranţă, bunăstare, viaţă, democraţie, mândrie pentru ei. Americanii. Infuzie de criză financiară, cădere imobiliară, salarială, investiţională etc. pentru noi. Românii. Norocul e că nu mai avem industrie şi agricultură nici cât să le adăposteşti într-un muzeu, astfel încât infuzia cu dezastru nu-şi mai are locul. Că e local şi are rădăcini istorice.
Dar noi să fim sănătoşi, că belele curg! Că au venit din Asia, din Siberia, că vin de peste Ocean beleaua-i belea şi la sărac, şi la bogat. Nu-i însă belea că vă recomand şi vă spun cum să preparaţi salata California. Vă trebuie un morcov, un măr, jumate ţelină, 100 g şuncă, 20 g brânză de oaie, doi cartofi, 100 g smântână, sare, piper, frunze de pătrunjel verde. Toate aste produse trebuie procurate însă din import. Că de-aia-i salată California. Astfel salata-i salată Colibania. Ca să nu-i stricaţi salatei aroma de California, morcovii trebuie să fie de Spania, merele de Portugalia, ţelina de Grecia, şunca de Germania, cartofii de Italia, smântâna şi brânza de Olanda, sarea de Australia, piperul de India, pătrunjelul verde, verde de acasă din Anglia. Că de-astea găsiţi peste tot la un preţ curat umflat. Curăţaţi de coajă morcovul, mărul şi ţelina, le faceţi un duş scoţian şi le daţi pe răzătoarea mică din oţel inox de Turcia. Tăiaţi şunca şi brânza în cubuleţe, iar pătrunjelul mărunt. Cartofii spălaţi îi fierbeţi în coajă, apoi îi curăţaţi şi tăiaţi tot geometric. Într-un bol (era să scriu bou) puneţi ingredientele, le condimentaţi, turnaţi smântâna şi le amestecaţi. Rezultatul poate fi servit ca salată simplă opincarilor sau ca garnitură la şniţele din carne de vită britanică celor din pătura mai presus de lege.

Somn la proţap

Cât de variată este limba română! Cât de bogată este limba română! Si exemplific. A prinde un somn. Adică a pescui un peşte teleostean răpitor din râurile mari, cu corpul masiv (ajungând până la 300-400 kg) fără solzi, cu trei perechi de mustăţi la gură, cu carnea albă şi foarte gustoasă. Dar mai există şi alte expresii. A trage un pui de somn. Adică a dormi bine. A te fura somnul. Prin urmare, a aţipi. A pica de somn. Ceea ce înseamnă a nu putea rezista nevoii de a dormi. E vorba de alt somn. De starea fiziologică normală la om şi la animale, şi se caracterizată prin inactivitate somatică şi abolirea relativă a conştiinţei. Asta înseamnă că somn din primul exemplu, este omonim cu somn din al doilea exemplu pentru că are aceeaşi formă, dar se deosebeşte ca sens. De aici şi limbajul hâtru (glumeţ, care va să zică) al românului. Engleza vorbită de pe trotuar până pe partea carosabilă nu se ridică la nivelul limbii române. Somnului ca peşte i se spune în engleză sheat fish, iar somnului ca stare fiziologică, tot în engleză, se spune sleep. Mai poţi glumi printr-un joc de cuvinte? Nu. Or, la noi, da. Astfel, toţi parlamentarii sunt pescari. Că nu-i ales să nu fi tras un pui de somn. Fie deputat, fie senator. Parlamentarii sunt mari pescari. Si nu-i vreunul să nu folosească mreaja. Acea unealtă de pescuit în apele liniştite, formată dintr-o plasă uşoară. Acest procedeu abil şi viclean de a ademeni sau de a prinde pe cineva este hotărâtor nu numai parlamentarului, ci şi primarului, şi consilierului, şi preşedintelui. Nu ştii să foloseşti mreaja, n-ai ce căuta în capul ţării ca păduchele în frunte. Că mreaja este o armă infailibilă a alesului, e de necontestat. Plutind pe aripile somnului, deputatul cu jilţ sub fese scorneşte dezbateri minore să pară că gândeşte la nevoile neamului şi că nu stă degeaba ca oala de lut în parul gardului răcorit de câini. Ceea ce-l face pelegător să creadă că şi probleme de zi cu zi vor ajunge să fie discutate. Cum sunt şomajul, sărăcia, boala, incultura, sănătatea. Ultima găselniţă a legiuitorilor este discuţia pe tărâm penal a raporturilor sexual între rude de gradul întâi. Adică între fraţi, între părinţi şi copiii lor. După modelul Franţei şi al altor state civilizate din Europa de rând în şir indian. Din câte ştiu, dacă ştiu bine, la catolici se admite căsătoria, sau doar aventura, între veri, între mătuşă şi nepot, între unchi şi nepoată. Doar nu între fraţi, între părinţi şi copiii lor. Noi suntem ortodocşi. Si ca să ne facă legiuitorul mai catolici decât papa mi se pare aiurea în tramvai. E ca şi cum ne-am bucura de îmbrânceală, că tot ne doream căderea în decădere. Asemenea dezbateri ar trebui tăiate de pe listă cum este tăiat somnul de la jumătate, luând numai partea cu coada pentru a fi pusă la proţap. Proţapul în astă situaţie este înjghebarea simplă din două beţe despicate la un capăt şi înfipte în pământ, între care se pune la fript peştele. Pentru somn la proţap e nevoie de 1,500 kg peşte, sare şi mujdei de usturoi românesc. Carnea somnului este crestată la distanţă, ca s-o pătrundă focul, şi-i aşezată la dogoarea flăcărilor. Din când în când se unge somnul cu mujdei de usturoi, să nu se ardă şi să se umple de aromă. Când e gata poate fi servit flămânzilor poftitori, şi cald, şi rece. Si musai însoţit de un vin alb şi rece ca gheaţa.

Sufleu cu şvaiţăr

Se căleşte în gerulină niţel ten şi se stinge cu hidrant la circa douăzeci de metri. După ce s-a rumenit totul pe spuză încă vreo zece promisiuni, se lasă totul baltă. În ăst timp se rade ultima pară şi se dă prin gălbează. Separat se bat cap în cap mult şi bine tărtăcuţele (musai goale) până se face o spumă de mare mânie stradală. Peste tot ce s-a făcut mai înainte se toarnă încet văruiala ce-o aveţi la îndemână guvernamentală şi se mestecă încet până la amăgirea foamei. Se toacă răbdător arpagic de apă, verzeală de gâscă şi contondente. Contondentele pot fi într-o cantitate mai mare, că dă un gust rafinat de hospital. Se nechezeşte produsul brut cu un cuţit intercostal într-un vas transparent uns în prealabil cu toate alifiile.
Se dă totul la anchetă pripită vreo 20 de ani şi se serveşte cald, cu Galbenă de Ofticoasă rece…

Tort de mălai

Aud şi văd foarte des un soi de reclamă cu Roşia Montană. Societatea, bla-bla, e gata să investească patru miliarde de dolari în locul pomenit. Şi muritori de rând sunt regizaţi să răspundă la o întrebare ce se vrea şi măreaţă, şi înălţătoare, anume ce ar face cu patru miliarde de dolari. Iar răspunsurile se vor de la talpa ţării. Adică, gospodăreşti, opinându-se că cele patru miliarde ar trebui folosite la înzestrarea locurilor montane sau ajutorarea tineretului dotat, ori bătrânilor neajutoraţi, a elevilor de la ţară, sau cheltuite, că-i rentabil în agricultură etc.
Până aici totul e perfect. Dar (că e un dar), dar stau eu, un simplu muritor de rând, şi mă întreb dacă ăia care-s gata la cheltuieli de atâtea miliarde, cât vor scoate în câştig? Iar ţara lăsată de Dumnezeu şi bogată, şi frumoasă nu se va alege cumva cu un mare beneciuciu?
Istoric, timpul se împarte înainte de Hristos şi după Hristos. Republican, în scurt, timpul se împarte înainte de privatizare şi după privatizare. Că tot privatizare au fost şi colectivizarea şi naţionalizarea. Cu diferenţa că, dacă prin colectivizare şi naţionalizare, proprietatea privată aparţine la propriu numai unui şobolan, acum prin privatizare proprietatea particulară s-a împărţit între gândaci. Care de Colorado, care de bucătărie, care de bălegar şi tot aşa, care de care. Înainte de privatizarea de drept legiferată de statul democratic, Bărăganul era irigat. Înainte de privatizarea de drept haotic, Braşovul, Craiova, Iaşiul, Bârladul, să nu mai vorbesc de Bucureşti, erau industrializate până la deranjul Occidentului. După privatizarea Bărăganului e milogul ploii lui Doamne-Doamne, iar marile oraşe, cu întreprinderi, fabrici şi uzine cândva, se laudă cu zone rezidenţiale locuite de fantomele minţilor celor ce dau în bobi adunându-i să-şi vadă venitul în topul marilor mangafeţi. Înţeleg aplecăciunea omului către avere. Faci avere pentru tine, faci avere pentru copii, dar... Bă, nene! Faci avere şi pentru amantă? Faci avere şi pentru aventură? Faci avere şi pentru avere? Asta înseamnă deja boală. Şi boala se tratează la spital. Adică între patru pereţi. Şi între patru pereţi se găsesc multe. Şi dormitor, şi baie, şi living-room, dar şi celulă. De avere naţională ar fi auzit aştia de-şi fac avere? Cred că metroul e avere naţională. Palatul Parlamentului e avere naţională, Canalul Dunăre-Marea Neagră e avere naţională. Avere naţională ar fi fost şi canalul Dunăre-Bucureşti. Şi dacă nu mondială, măcar mândrie europeană ,tot ar fi fost. Dar, zbârci! N-au mai fost capete capabile să conducă lucrurile.
Între patru pereţi se găsesc multe. Şi bucătăria. Mai mult sau mai puţin dotată. Mai mult sau mai puţin sofisticată. Mai mult sau mai puţin europeană. Bucătăria în care puteţi prepara tortul de mălai. Tort de care nu cred că a auzit Europa. Dar care cred că i-ar plăcea. Şi ştiţi ce vă trebuie? În primul rând, 2 ouă, 1 lingură unt, 125 g brânză de vaci frecată bine, 125 g smântână sau ½ pahar cu lapte, 250 g mălai, 1 lingură făină, 200 g zahăr. Întâi se amestecă mălaiul cu smântâna sau laptele, se adaugă gălbenuşurile frecate cu zahărul, untul, brânza de vaci, albuşurile bătute spumă şi făina. Se coace la cuptor la foc tare. În 1959 costul aproximativ ar fi fost de 10 lei.

0 comments:

Trimiteți un comentariu