Poezie

Gheorghe Mecu

Între zâmbet şi suferinţă


Mă zbat ca o pasăre ce cade
Din cer pe un lan de grâu.
Ca şi când ar veni din luna Marte
Un cal nărăvaş ţinut din frâu.

Mă zbat ca un peşte pe uscat
Când pescarul îl prinde şi-l aruncă pe mal
Ca o stea, când de pe cer a picat
Ca un om căzând din şaua de pe cal

Mă zbat şi trec prin mare suferinţă,
La orice pas mă întâlnesc cu ea,
Însă timpul îl petrec cu mare chibzuinţă,
Când intru în casă mă uit la tavan, dar şi la podea

Dacă primesc o floare, atunci mai zâmbesc,
De la fiinţa dragă pe care o iubesc
Atunci sufletul mi-l răscolesc
Iar setea dragostei încep să o potolesc.

Între zâmbet şi suferinţă
Este un drum atât de mic
Şi treci de la zâmbet la umilinţă
Şi vezi că nu mai poţi face nimic.

(Din volumul „Vizită inopinată”, 2005)




Aducere aminte


E mult de-atunci
Când nu iubeam
Şi când vorbeam frumos
Mergeam atunci pe lună
E greu acum ca să aduci
Ce nu ştiai atunci
Că doar au trecut ani
De cum eram pe-atunci.

(Din volumul „Numai stelele ştiu”, 2004)




Florin Predescu

Moartea in odajdii violete


Dupa amiaza prin vietile defrisate de visuri,
soarele nu-si mai rostogoleste mangaierea trecand odata cu vorbele desarte
mult deasupra ranilor-cratere indoliate,
deasupra carora ecoul nu infloreste,
rezonanta de viori sparte.

Iarna tropaie peste lume,
ne-au rapit copacii cu fruntile blajine,
nimeni nu mai insotetste nepotii pe alei,
cresc fara povestile cu imparati si ilene prea frumoase.
Valea Plangerii se afunda in intuneric,
odaie neincalzita si cerga vietilor de sclavi
nu acopera durerea,

amurgul isi aprinde plasma mortii
cu ultimele raze violete,
mintind mamele si tatii mai mari
ca sunt vapai,
asa cum zapada inseala frate si sora, Hansel si Gretel
imitand zaharul,

pe cand ratacesc in ninsoare,
prin viata defrisata de arborii seculari,
de visuri.

0 comments:

Trimiteți un comentariu