Bucureştiul neştiut, valoros şi ameninţat

Andrei Bena

Venirea primăverii pe malurile Dâmboviţei este întârziată în acest moment de ultimele răbufniri ale iernii, manifestate prin vant tăios şi lapoviţă rece şi duşmănoasă, mai potrivită pentru o lună de noiembrie mohorâtă. Totuşi, locuitorii capitalei, amorţiţi de o iarnă ca-n poveşti, sau ca pe vremurile copilăriei, nu mai au mult de aşteptat pentru a se putea bucura de primele plimbări însorite prin Bucureşti. Astfel, vor putea substitui cu voiciune aerul proaspăt al unei terase cu atmosfera închisă din mall, miresmele primăverii cu cele ale cartofilor prăjiţi din fast food.

Casa salvata de la demolare

O să întrebaţi unde mai avem astfel de locuri în Bucureşti, pentru că în oraş sar în ochi mai degraba terasele bicisnice, îngrămădite pe trotuar, invadatoare de spaţiu public. Acestea îşi trag pe sfoară clienţii, pe lângă preţuri, prin faptul că micuţul paravan sau ghiveci care desparte terasa de şosea, nu opreşte aerul poluat de maşini pe care oamenii opriţ la cafea îl respiră din plin.

Totuşi, ascunse pe străduţe, în curţile unor vechi case boiereşti sau mai modeste case negustoreşti, se află terase plăcute, înverzite. Pe langă un moment de linişte, bucureşteanul plimbăreţ se poate bucura şi de o privelişte prietenoasă din punct de vedere arhitectural, aşa cum ar trebui să fie în orice capitală europeană.

Partea cea mai frumoasă a Bucureştilor este prea des uitată, oraşul ascuns după blocuri şi bulevarde, care nu se află nici în centrul supra-aglomerat de pe bulevardul Magheru, nici în cartierele construite după război. Oraşul de altădată aşteaptă să fie redesdcoperit şi apreciat, retras parcă în nişte redute de străduţe labirintice, cu nume vechi şi enigmatice precum Mântuleasa, Toamnei, Romniceanu, Popa Tatu sau Icoanei.

Demolare casa E. Teohari

Dar de ce această invitaţie la plimbare şi la un ceai? Pentru că este modul cel mai simplu şi mai plăcut pentru a desoperi un loc frumos în propriul oraş. Da, putem fi turişti chiar în propriul oraş, avem întotdeauna ceva nou de descoperit! Bineînţeles, internetul ne ajută astăzi să găsim tot felul de destinaţii, dar pentru a ajunge acolo, este nevoie uneori de o hartă sau de un... GPS. Oricum, căutarea unui loc frumos sporeşte plăcerea momentului când este găsit.

Un astfel de cartier nebănuit de unii locuitori se află la doar 5 minute de unul dintre cele mai aglomerate puncte ale oraşului: Piaţa Romană. Metroul, Academia de Ştiinţe Economice, fast-fooduri şi baruri de fiţe la bulevard, toate acestea nu lasă să se întrevadă posibilitatea ca în apropierea acestora să fie ascuns şi altceva. Totuşi, pentru trecătorul curios care coboară din Piaţa Lahovary pe bătrâna şi pitoreasca stradă Eremia Grigorescu, îl aşteaptă tabloul unui altfel de oraş. Parcuri centenare amenajate în stil romantic englezesc (Ioanid şi Icoanei), monumente discrete în cadru verde dedicate unor iluştri înaintaşi (Gheorghe Cantacuzino, I.L. Caragiale, Ştefan Luchian sau maestrul violonist Ion Voicu), biserici vechi de sute de ani tipice pentru Bucureşti (Icoanei, Darvari, Pitar Moş) sau mai recente şi cu un aer de orginalitate (biserica Anglicană, cea din cărămidă roşie şi detalii arhitecturale neo-gtice), se găsesc toate în mijlocul a nenumărate case boiereşti sau case de bogaţi burghezi de acum o sută de ani.

Cartierul Icoanei este foarte vechi. El s-a format în jurul bisericii care îi poartă numele, veche de peste 300 de ani, căreia voievodul Constantin Brâncoveanu i-a dăruit o icoană făcătoare de minuni, de unde faima şi bunăstarea acestei parohii. Ultimul ctitor al bisericii, care a contruit biserica pe care o vedem astăzi, a fost aga Pană Băbeanu, a cărei familie poate fi văzută în tabloul votiv din biserică. La începutul secolului 19 mahalaua purta numele Ceauşu David şi se asemăna altor zone de margine ale Bucureştilor de atunci, fiind era o amestecătură de case risipite, vii şi grădini, acestea din urmă deschise locuitorilor oraşului pentru a petrece timpul liber. Din locul unde se află astăzi Parcul Icoanei izvora Bucureştioara, vechi afluent al Dâmboviţei, astăzi asanat. Astfel, înfăţişarea zonei acum 150 de ani, având caracteristici bucolice, ne este de neimaginat astăzi.

Secolul 19, care a schimbat orientarea ţării şi a Bucureştiului de la est spre vest, către modernitate, va transforma şi locurile despre care vorbim în acelaşi mod. Casele din chirpici, risipite, vor fi înlocuite cu case din zidărie cu arhitectura de inspiraţie occidentală. Vor apărea şi mici palate. Un librar bogat, adică un editor de succes al secolului 19, George Ioanid, devine mare proprietar în zonă, având mai multe grădini şi livezi. După moartea sa în 1907 moştenitorii, au vândut grădina primăriei, pentru un proiect urbanistic foarte modern pe atunci, iniţiat de primarul Vintilă Brătianu. Oraşul se dezvoltase şi se pregătea să înghită şi livada bătrânului librar (născut înainte de revoluţia lui Tudor Vladimirescu, a murit la 90 de ani, spre sfârşitul domniei lui Carol I). Atunci au fost create bulevardul Dacia şi strada Dumbrava Roşie, iar pe restul terenului au fost construite vilele şi amenajat parcul, după modelul grădinilor englezeşti din Londa sau Paris.

Proiect rezidenţial de lux, acesta a atras proprietari din protipendada epocii care au comandat celor mai renumiţi arhitecţi ai vremii reşedinţe superbe, originale, în stilurile în vogă la acea vreme în Europa sau la noi în ţară. Realizate de diferiţi arhitecţi români sau străini, cele mai multe au fost construite de arhitecţii Ion Dimitrie Berindei, Petre Antonescu şi Paul Smărăndescu, printre cei mai mari pe care i-a avut România. Stilurile sunt variate, de la eclectism francez la stilul neo-românesc aflat atunci în plină expansiune, existând lângă parc chiar şi o fermecătoare căsuţă în stil alsacian sau normand cu lemnărie aparentă, exemplar foarte rar întâlnit în Bucureşti. Naţionalizate după război şi devenite majoritatea ambasade, ceea ce le-a salvat de la deteriorările suferite de alte proprietăţi vechi, zona era cunoscută până acum 20 de ani ca „zona ambasadelor” de lângă Piaţa Romană. Astăzi multe au revenit proprietarilor sau au fost vândute unor firme private şi continuă să fie bine întreţinute. Astfel, o plimbare prin zonă nu ar trebui să ocolească străzile Dumbrava Roşie şi Polonă, şi nici Parcul Ioanid.

Zona îşi păstrează aproape neştirbit farmecul vechi, al unui cartier apărut în secolul 19 şi finalizat, după planuri urbanistice avangardiste pentru România, la începutul secolului 20. El a rămas aproape îngheţat în timp după război. Astăzi, odată cu democraţia şi capitalismul de tip est-european, au apărut şi unele schimbări în rău, tipice pentru societatea noastră unde reglementările uneori nu există sau nu sunt luate în seamă.

Toamna trecută o căsuţă de prin 1890 a fost demolată, după ce proprietarul a încercat mai mulţi ani să obţină avizele necesare. Până la urmă le-a obţinut iar casa a dispărut. Fusese construită înainte de 1890 de un oarecare Eugeniu Teohari, om foarte bogat pe acele vremuri, având mai multe case în zonă, inclusiv un palat unde se spune că a locuit o vreme istoricul A.D. Xenopol. Din fericire, acesta din urmă a fost clasat monument istoric.

Vila langa parcul Ioanid

O casă de lângă Parcul Ioanid, poate cea mai modestă şi singura care nu este pe lista monumentelor istorice, este lăsată în paragină. O asociaţie de protecţie a patrimoniului intenţionează să ceară clasarea ei ca monument: pe lângă valoarea intrinsecă dată de ansamblul Ioanid, din care face parte, în ea a locuit o doamnă de onoare a Reginei Maria a României.

Atunci când nu pot fi demolate, legislaţia interzicând explicit acest lucru şi în cazul unor case care nu sunt monumente istorice, se adoptă uneori soluţii radicale, care salvează doar parţial, sau chiar deloc, aparenţele, atât cele etice cât şi cele estetice.

Lângă Biserica Anglicană, o casă cu etaj a scăpat de la demolare, cu preţul de a se contrui, în interiorul ei, 5 (cinci!) etaje. Unii arhitecţi cred ca a fost proiectată de Ion Mincu sau de un elev al său, având elemente arhitecturale caracteristice. Probabil că acest amănunt a salvat-o de la o demolare fără formalităţi.


Casa langa Anglicana

Cel mai nou actor în povestea transformării cartierului este parohia Biserica Icoanei, care are un proiect pentru fosta sa casă parohială, de mulţi ani nefolosită. Este o casa veche de cel puţin 120 de ani. Pentru a o transforma într-o grădiniţă ultramodernă, parohia propune o construcţie cu 2 etaje si un turn de tip mânăstiresc, care înglobează vechea casă cu parter, păstrându-i doar faţada. Cum se împacă acest proiect cu reglementările specifice zonei (una dintre rarele zone istorice pentru care există reglementări specifice detaliate, disponibile online pe site-ul primăriei) care dispun conservarea obligatorie a casei? Se puteau găsi soluţii pentru restaurarea acelui imobil reprezentativ pentru Bucureştiul de sfârşit secol 19, e adevărat, mai puţin rentabil, dar care respecta istoria şi identitatea arhitecturală a zonei, adică o parte din istoria noastră ca popor, ca locuitori ai capitalei.

Din fericire, acestea sunt excepţii. Pentru a încheia pe o notă pozitivă, sunt mulţi proprietari care şi-au renovat proprietăţile, acest lucru fiind uneori foarte costisitor pentru ei, mai ales dacă lucrarea este făcută cu grijă, cu materiale bine alese şi mână de lucru pricepută. Atitudinea lor demonstrează că bucureşteanul este capabil de un comportament european, respectuos pentru valorile transmise de generaţii.

0 comments:

Trimiteți un comentariu