Lansare de carte

La Galeria de artă Inter Pallas Voyages, în cursul lunii octombrie a.c., au avut loc lansări de carte, organizate de Fundaţia românilor din Montreal în asociere cu Asociaţia scriitorilor de limbă română din Quebec. Evenimentele s-au bucurat de prezenţa oficialităţilor din cadrul Ministerului Imigraţiei şi a Comunităţilor culturale din Quebec, precum şi de un numeros public.

-*-

Lucrările lui IONUŢ CARAGEA au fost prezentate de Nicole Potier (traducteur) şi Clava Nour (traducteur)



«La dernière parution du poète canadien d’origine roumaine Ionuţ Caragea, «La suprême émotion», publiée sous le pseudonyme de «Snowdom King» aux éditions ASLRQ, Montréal, Canada, juillet 2009, est un volume de poésie en langue française. Auteur de 9 volumes en langue roumaine, co-fondateur et vice-président de l’ASLRQ : Association Québécoise des Écrivains Roumains, Ionuţ Caragea vit à Montréal depuis 2003. Sa carrière littéraire démarrée en 2006, n’a cessé de suivre une courbe ascendante. Récompensé par de nombreux prix en Roumanie, ce poète «né sur Google» comme il aime à se définir, fait preuve d’une écriture mature et puissante, dans laquelle se mêlent sujets de réflexion universels et détails du quotidien : la poésie salvatrice/ l’exil, la vie informatique/ la vie réelle, le rapport au temps/ la mort, et même Dieu n’est pas absent, traité avec une fine ironie. Dans ce volume tout en français - auquel ont participé de nombreux traducteurs eux-mêmes poètes, ainsi que l’auteur lui-même - s’esquisse une vision de notre monde de la part d’un poète empli d’une certaine nostalgie, mais au regard très affûté et non dénué d’une certaine tendresse. Un beau volume, intelligent et distrayant.» (Nicole Potier)

«Pour Ionuţ Caragea, la poésie est l’émotion suprême, la source de catharsis et de la magie de la vie… Compter sur la poésie quand parfois tout semble perdu, voilà le refuge d’une âme composée de molécules d’amour pour la Création et pour les prochains.

En même temps, la poésie est sacrifice, renoncement, le transfert au plan secondaire du matériel en faveur d’un bien spirituel. Ionuţ Caragea découvre que la poésie s’apprête à tous les sujets, qu’elle fait attention aux détails et prend en considération les aspirations profondes de l’être humain. Elle est aussi révolte et résignation.

Esprit promeneur, ébloui en permanence, ce qui est un état absolument nécessaire comme indicatif du verbe « vivre », car être poète c'est se perdre de temps en temps dans le labyrinthe de l'inconnu et de l'anonymat, parcourir les sables mouvants de la solitude. "Né sur Google", pressé de déchiffrer l'univers existentiel, Ionuţ Caragea confesse sa nostalgie de l'enfance, mais comprend qu’il doit accepter les sacrifices sine-qua-non de la célébrité. L'expérience de l'exil, du mal du pays, des lieux natals et des parents, les souvenirs de l'âge de l'apprentissage primordial trouvent une place importante dans ce volume.

Sa poésie est amour compris comme juste partage des émotions de tout type. L'amour est jeunesse de l'esprit, et se fonde sur l'unité des contraires, du féminin et du masculin, pas au niveau du corps physique, mais visant un niveau plus élevé, le niveau spirituel.» (Clava Nour)

-*-

A urmat prezentarea volumului «Une cathédrale maudite par les anges» de Mariana Cris



Cuvânt către participanţii la lansarea de carte

Mă simt onorată de apariţia la Fundaţia Română din Montreal a cărţii mele, în traducerea în limba franceză. Pentru apariţia acestui volum trebuie să-i mulţumesc, în primul rând, redactorului şef de la revista „Tribuna noastră”, Alexandru Vlad Lungu, cel care a tehnoredactat şi editat cartea. Îi mulţumesc pentru tenacitatea, pentru efortul depus în vederea publicării ei, apărută în condiţii grafice foarte bune. Totodată, îi mulţumesc dlui Basile Gliga, preşedintele Fundaţiei şi poet, iar, nu în ultimul rând, dnei profesor Marinela Baia pentru răbdarea şi traducerea versurilor mele. Trebuie să vă spun, că acest volum a apărut în România, în 2002, a fost nominalizat atât pentru premiile Uniunii Scriitorilor, cât şi pentru Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Apariţia, în limba română, a acestui volum i-o datorez regretatului dramaturg Iosif Naghiu, care a insistat foarte mult să-l public la Editura Muzeului Literaturii Române. Sigur, mulţi s-ar întreba de ce aşa târziu, având în vedere că m-am născut în 1956? Pentru că, în România, în perioada lui Ceauşescu era foarte greu să publici, dacă nu voiai să faci concesii dictaturii. Îmi aduc aminte, era în deceniul nouă, când majoritatea colegilor mei de generaţie literară publicau destul de greu, regretatul critic literar Laurenţiu Ulici mi-a cerut poemele pentru a le publica într-o minusculă colecţie, care însemna un supliment al unei reviste literare, eu nu le mai aveam, pentru că arsesem tot. Nu mai voiam să aud despre publicare. Apoi, tot el a insistat să particip la Festivalul Naţional de Poezie de la Sighetul Marmaţiei, unde am fost premiată. De atunci, premiile au curs pe la diverse festivaluri. În anii 90, m-am aruncat în vâltoarea presei, aşa că am tot amânat publicarea volumului. Mă gândeam că cititorul român nu mai este interesat de poezie. Abia după ce a apărut „Catedrala blestemată de îngeri” şi mi s-a spus că la Librăria Sadoveanu din Bucureşti s-a vândut foarte bine, ba mai mult, au existat cereri de a se mări cantitatea de volume pentru această librărie, m-am bucurat foarte mult. Pentru că dincolo de referinţele critice, important este cum poezia ta este receptată de cititori. Pentru ei scriem, iar dacă ei nu ar exista, noi am fi amputaţi.

Sper că această versiune, care a apărut aici, la Montreal, să-i bucure pe cititori. M-ar interesa păreri despre ea atât din partea Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec, cât şi din partea cititorilor. Îmi pare nespus de rău că nu pot fi (din motive obiective) alături de dvs, dar cu inima şi gândul sunt aici, în frumoasă sală de expoziţie a Fundaţiei Române din Montreal.

Cu cele mai bune gânduri.

Mariana Criş



LA FONTAINE DE CE SIÈCLE
fântâna vieţii în viziunea poetului Adrian Erbiceanu



Eva Halus

Într-un moment în care mi se părea că poezia este pe cale de dispariţie, că materia ei cu care este învăluită realitatea pragmatică este pe cale de a se scurge din lume, redescopăr un poet care în jocul său cu materia şi timpul dă voce în ziua de azi şi duce mai departe câteva elemente importante din istoria poeziei şi a civilizaţiei şi anume contemplarea mistică a Sofiei (înţelepciunea divină), a conţinutului divin al Frumuseţii, situându-se în linia misticilor medievali şi a lui Serghei Bulgakov, Nicolai Berdiaev şi Herman Keyserling, precum şi a gândirismului/panseismului românesc, pentru a-l cita pe Constantin Frosin, traducătorul şi prefaţatorul prezentului volum de poezii. La fontaine de ce siècle (Editura ASLRQ, Montreal, 2009), reuneşte în paginile ei aceste elemente ce se conturează pe un fond de profundă cunoaştere a naturii, a naturii umane şi a vieţii.

Femeia din poezia lui Erbiceanu, eterna femeie căreia i se poate adresa doar un poet, este ori Sofia - înţelepciunea, ori muza inspiratoare (ca la Bulgakov), care apare şi este conspiratoare la însăşi formularea versurilor, cea spre care se leagănă în mod normal sentimentele şi gândurile, în jocul lor cu materia şi timpul. În jocul acesta poetul se regăseşte, se pierde, contemplează spaţii şi anotimpuri, elaborează stări şi sentimente în decorul natural, care la rândul lui freamătă, se transformă şi dezvăluie noi şi noi detalii, acompaniind la pas iambic pe cel care se află proiectat în mijlocul lor şi în acelaşi timp este “istorisitorul“: "Tu joues avec les mots, pour que ça m’escorte/ Au fil du temps, en vrais masse pyrophore" (À ton appel). ["Te joci cu vorba, ca să mă escorte/ Prin vreme, ca o masă piroforă" (Chemarea ta)]. "Quel rêve clignote dans tes yeux?/ Et qui alors connaît mon histoire en longueur, par cœur? "(Quel secret). ["Ce vis clipeşte-n ochii tăi? Şi cine/ Povestea mea o ştie pe de rost? " (Ce taină)]

Prezenţa timpului este adesea menţionată şi apare în momentul unei conştientizări a sinelui, ca un reflex produs de atingerea de aripa eternităţii: "Tant des montres sonnent, mesurant le temps révolu/ Alors que là dedans j’entrevois l’inconnu/ De moi - suis-je un blasphème à la va-vite…" şi " Tant de montres sonnent à la tête de mon lit…/ Toi, lumière délicate, à moi t’unis. " (Tant et plus). ["Atâtea ceasuri bat stârnind minutul / În care-ntrezărind necunoscutul / Ce sunt – parcă mă vântur prin blestem…" şi "Ceasuri atâtea-mi bat la căpătâi.../ Tu fragedă lumină îmi rămâi. " (Atâtea)]

Uniunea cu lumina este un simbol puternic, însa autorul ne lasă să înţelegem că acest simbol - împreună cu multe altele de acest fel - nu este pornit dintr-o veneraţie religioasă, ci mai curând din alfabetul omului modern care este poetul, lăsându-ne să întrevedem deschiderea spirituală a unei renaşteri în timpuri contemporane.

Dacă ne-am putea închipui ce muzică produc aceste versuri, aş alege pentru multe un ton bariton, grav, cum ar fi, de exemplu, în versurile următoare :

"Plus je m’élève, plus je m’abaisse et sombre…/ Un lourd silence s’empare de moi et m’enserre,/ d’une force obsessionnellement testamentaire…" (Ce sont les mêmes vents). ["Cu cât mă-nalţ, cu-atâta mă afund. /Grea linişte mă prinde şi-nconjoară,/ C-o forţă obsesiv-testamentară;" (Aceleaşi vânturi)] Sau: " La pluie le flagelle, le vent y souffle et crie,/ Que moi je plonge dans son œil comme automnale,/ Blessé et triste, solitaire, à soi égale." (Tant et plus). ["Să-l bată ploaia, vântul hăulindu-l,/ Că mă afund în ochiul lui tomnatic,/ Rănit şi trist, şi-atât de singuratic;" (Atâtea)]

Dar şi stanţe de vals: "…Et tellement appréhensive et candide/ Qu’à mon sort je t’avais incorporée". ["Atât de temătoare şi candidă/ Încât te-ncorporasem în destin."] Sau: "Tu passais, aux ailes du vent, spectaculaire,/ À travers pensées illicites et sublimes….. // Voulais, mais ne savais te retenir…/ Dans la nuit papillonnante éphéméride,/ Pourquoi ne viens-tu, quand je sais venir?" (Pourquoi ne viens-tu pas). ["Treceai, pe-aripi de vânt, spectaculară,/ Prin gânduri ilicite şi sublime…..// Voiam dar nu ştiam să te reţin…/ Prin noaptea fluturând efemeridă, De ce nu vii acum când ştiu să vin? " (De ce nu vii acum)]

Dacă ar fi să asociem o artă plastică poemelor lui Erbiceanu, aceasta ar fi, fără îndoială, sculptura, prin frecventele referiri la eternitate; referiri care propun diverse unghiuri şi ipostaze à propos de timp şi de scurgerea lui, exact ca şi un sculptor care dăltuieşte şi produce forme şi unghiuri care dau viaţă eternei marmuri într-o formă umană. (Şi aici mă refer la Michelangello Buonarotti, unul dintre marii umanizatori ai Renaşterii): "D’un sens aride, avide demandais la pluie,/ Pour que l’humide contour - abysses sculpturaux -/ Pourfendent le moment, le format en épi,/ Lequel se rigidifie en mondes idéaux." (Quand je t’ai vue) ["C-un simţ arid, avid cerşeam să plouă,/ Conturul ud, abise sculpturale,/ Clipa s-o facă, despicată-n două,/ Să-nţepenească-n lumi imateriale." (Când te-am văzut)]

Sau: "Le cœur fait: Dis-lui, sans rancune,/ Ne la laisse pas crépusculaire,/ Vague d’écume sur la crête des dunes -/ Éparpillement solitaire/ Ombre entraînée par la lumière,/ Coupe non encore bue, qui reste là, désuète,/ Tache qui n’a pas de raison claire,/ De la pierre brûlée, de l’herbe muette…" (Rythme). ["Inima mă-ndeamnă: Spune-i!,/ N-o lăsa, crepusculară,/ Val spumat pe creasta dunei -/ Răzleţire solitară,/ Umbră trasă prin lumină,/ Cupă încă nebăută,/ Pată fără vreo pricină,/ Piatră arsă, iarbă mută…" (Ritm)]

În sfârşit, rugăm pe cititori de-aş închipui că fiecare carte publicată în secolul nostru este o mărturie a prezentului, o fereastră a sufletului şi receptacol, primind la sine universul şi descifrându-i semnele. Titlul acestui volum de poezii, «La fontaine de ce siècle», reproducând titlul unuia dintre poeme, vorbeşte, tocmai, despre această scurgere inexorabilă a timpului, despre această «fântână a secolului» care, asemănătoare vieţii, se scurge şi ea: "…finirait par donner moins d’eau qu’hier" [" …tot mai puţină apă-ar da fântâna"].

Natura cognitivă a versurilor poate surprinde cititorul, autorul dezvăluind adevăruri universale despre viaţă şi moarte, cuprinse în tot ce se înţelege prin spiritul uman, dezvăluind o rafinată cunoaştere a lumii şi a aspectului fenomenal al acesteia.

O notă deosebită în traducerea acestui volum de poezii este adusă de către profesorul universitar dr. Constantin Frosin, preşedinte de onoare al Asociaţiei scriitorilor profesionişti din România, care a depus un efort deosebit pentru a reproduce textele cât mai fidel, cât mai aproape de original ca ritm, rimă şi idee de bază.



“ELEGIE PE NOTE DE GÂND”

E de spus de la bun început că o lectură atentă a cărţii, dă la iveală un filon preţios de o profunzime demnă de atenţie.

Prin debutul editorial, poeta nu şi-a propus să revoluţioneze artele poetice, să creeze curente şi curenţi, ci să dea glas timbrului personal, propriei perspective, originale. Intenţiile acestei sunt mai aproape de firescul poeziei, incluzând dorinţa de a fi altă voce.

Rodica Eleonora Plop ne mărturiseşte “bucuria de a scrie” (Scris, 164), căci spune ea “păstrăm în noi cuvintele cheie” (Reprezentaţie, 52).

În versurile atent finisate, autoarea îşi ia răgazul de a zăbovi graţios lângă imagini spre a le surprinde poecitatea. Poezia ei este ofranda lirică adusă diversităţii de forme ale vieţii şi sufletului uman.

“Elegie pe note de gând” include scurte meditaţii pe teme existenţiale. Este văzută partea delicată a lucrurilor şi a lumii agresate şi această perspectivă devine resursă a forţei de a continua.

Temele şi motivele alese de poetă sunt din sfera omenescului din noi şi anume: singurătatea, durerea, dorul de casă, credinţa, aspiraţia, iubirea. Natura apare frecvent ca un pretext pentru gând, de a plonja spre orizonturi necunoscute, necercetate.

Volumul “Elegie pe note de gând” se impune aşadar printr-o febrilitate a căutării unui timbru dezinvolt. Inspirate, cu originale şi memorabile expresii, suntem încrezători că poeziei pe care o scrie Rodica Plop, i se va distinge tot mai clar răsunetul ei viguros.

Mihaela Daniciuc

0 comments:

Trimiteți un comentariu