Dezvoltarea Bucurestiului

Romulus-Andrei Bena


România comemorează 20 de ani de la căderea regimului condus de Nicolae Ceauşescu, 20 de ani în care România a trecut de la comunism la capitalism, de la dictatură la demo-craţie. Aceste transformări au adus cu ele multe schimbări, unele binevenite, altele para-zite şi nedorite. Mulţi români consideră că oamenii de astăzi sunt mai degrabă preocupaţi de bani decât de alte lucruri, care pică pe planul secund, căci, de! trăim într-o societate capitalistă unde libertatea este deseori măsurată în bani! Cultura şi frumosul sunt şi ele relegate în categoria preocupărilor de rang inferior, intelectuale, pentru cei care au astfel de plăceri “imateriale”. În zilele noastre a început să se vorbească de “calitatea vieţii”, dar românilor nu le este clar încă dacă această noţiune se evaluează în bani sau în criterii mai complexe, din care să facă parte şi plăcerile intelectuale, imateriale. În aşteptarea elucidării acestei necunoscute, românii îşi văd în continuare de traiul cotidian...


În Bucureşti, capitala noastră, traiul nu este deloc roz. Trafic, poluare, înghesuială, nervi… un oraş cenuşiu, aglomerat, cu blocuri urâte, comuniste… Acestea sunt primele reacţii pe care le au bucureştenii despre oraşul lor. Se spune într-adevăr că Bucureşti este un oraş neiubit. Însă mulţi bucureşteni nu îşi cunosc oraşul cu adevărat. Ascunse în spatele marilor bulevarde, vechile cartiere ale Bucureştilor secolului 19 - începutul secolului 20, sunt o comoară arhitecturală ignorată. Edificii mai vechi nu prea mai avem: le-au distrus războaiele, le-au dărâmat cutremurele sau le-au demolat înaintaşii. Părerile sunt împărţite când vine vorba de a şti dacă Bucureştiul acesta este un oraş frumos sau nu. Iar când vine vorba despre clădirile de seamă ale capitalei, bucureşteanul este pus în încurcătură.

Ce poate vizita un turist străin la Bucureşti? Palatul Parlamentului (“sau casa lui Ceauşescu”, astfel cum o mai denumesc străinii), a devenit poate atracţia principală. Este, la urma urmei, un colos, o clădire ce a doborât recorduri şi totodată un simbol al extravaganţelor unui regim totalitar: ce turist occidental, fascinat de Dracula şi de dictatori comunişti de legendă, poate rezista la aşa ceva? Bucureştenii înşişi au început să uite că acea construcţie, cu care unii se mândresc fără nuanţe, s-a construit pe locul unor monumente dispărute sau mutilate, cum sunt, sau au fost, Mânăstirea Antim, Mânăstirea Mihai Vodă, Spitalul Spitalul Brâncovenesc. Astfel, Bucureştii au pierdut nu demult o parte importantă a oraşului vechi, căreia i s-a substituit o replică a arhitecturii nord-coreene. Acestui dezastru, intervenit pe fondul unui regim totalitar, ale cărui decizii nu puteau fi discutate şi căruia nu i te puteai opune, a urmat un dezastru de tip capitalist: distrugerea oraşului sub dictatura dezvoltatorilor imobiliari.

Redresarea economică a României de la începutul anilor 2000 a avut un efect nebănuit: tranformarea oraşului Bucureşti. Capitala resimte din plin fenomene noi: necesitatea unor spaţii moderne de birouri, cererea de spaţii comerciale de tip “mall” şi cererea de locuinţe “la standarde europene”.

Apariţia acestui fenomen a prins Bucureştiul pe nepregătite: infrastructura stradală nu face faţă afluxului masiv de maşini cauzat de noile blocuri turn sau mall-uri gigant. Astfel, oraşul a devenit de nelocuit, oamenii sunt nervoşi şi nemulţumiţi, însă nu au observat imediat efectele cele mai grave pricinuite de dezvoltarea sălbatică a oraşului: dispariţia spaţiilor verzi şi a peisajului arhitectural şi urbanistic moştenit de Bucureşti din perioada sa de glorie: anii 1880-1940.

Vă miraţi că Bucureştiul, oraş al Bătrânului Continent, este o metropolă atât de tânără? O scurtă căutare pe internet vă va arata că Bucureştiul, la intrarea României în epoca modernă la mijlocul secolului 19, era un mare sat, unde palatele beizadelelor se învecinau cu bordeiele mojicilor. Primul plan modern al oraşului a fost realizat în 1847 de Maiorul Borroczyn şi tot de atunci datează cele mai vechi fotografii panoramice ale Bucureştiului.

De abia după consolidarea domniei lui Carol I, devenit regele unei ţări independente, se poate vorbi despre o adevărată politică de dezvoltare a oraşului sub impulsul autorităţilor de stat şi al elitelor acelor vremuri. Arhitecţi străini (Paul Gottereau, Louis Blanc, Albert Galleron) şi prima generaţie de mari arhitecţi români (Ion Mincu, Petre Antonescu, Ion D. Berindei), au schimbat în doar jumătate de secol imaginea oraşului, care păstrează şi astăzi o diversitate arhitecturală deosebită. În cartierele vechi coexistă armonios stiluri din întreaga Europă: neo-clasic, baroc, neo-gotic şi bineînţeles stilul naţional, numit neo-românesc.

Această preţioasă moştenire este astăzi pericilitată de dezvoltarea necontrolată a oraşului, care ameninţă să strivească fragilele construcţii ale secolelor trecute sub uniformitatea coloşilor de sticlă şi de metal ai secolului 21. Se poate spune că acest punct de vedere este unul ultra-conservator, şi că progresul justifică abandonarea unor valori ale trecutului. Totuşi, fenomenul este deja consacrat: în faţa prosperităţii economice, imaginea clasică a unui oraş poate suferi transformări radicale. Acest lucru s-a întamplat în oraşele ameri-cane de pe coasta de est în anii 20 (deja ne-am obişnuit cu zgârie-norii New-York-ezi, însă nu ştim că ei s-au construit pe superbe vile de secol 19), în unele oraşe europene în anii 60 (Bruxelles, Francfurt) iar astăzi se întâmplă în China şi în unele oraşe din Europa de est. Puţine capitale s-au ferit de acest fenomen, scoţând clădirile futuriste în afara oraşului, cel mai cunoscut exemplu fiind Parisul, cu celebrul său cartier La Défense.

Coexistenţa oraşului vechi cu cel nou depinde de voinţa legiuitorilor, altfel, interesele imobiliare vor construi noul oraş cât mai profitabil, în mod evident cât mai aproape de centru, adică peste oraşul vechi, peste vile, peste căsuţe, peste parcuri. În Bucureşti lăco-mia investitorilor profită de lăcomia proprietarilor de case vechi care le demolează fără scrupule, pentru terenul de sub ele, care poate fi vândut foarte scump. Alteori, case vechi sunt retrocedate pur şi simplu, pe bază de acte false, unor oameni care nu doresc altceva decât să le demoleze, un efect pervers al comunismului şi al distrugerii clasei de proprie-tari bucureşteni după război. Neclaritatea legislaţiei urbanistice, care nu protejează de la demolare decât casele declarate monument istoric permite tot felul de abuzuri, iar în ansamblurile armonioase vechi de peste 100 de ani se construiesc blocuri “ca nuca în perete”.

Distrugerile, pe lângă sluţirea oraşului şi degradarea calităţii vieţii, duc chiar la ştergerea istoriei noastre prin dispariţia materială a mărturiilor trecutului. În faţa acestui fenomen, unii cetăţeni, reuniţi în asociaţii după modelul occidental, au început lupta pentru salvarea valorilor de patrimoniu, pe cale juridică, mediatică şi prin manifestaţii autorizate sau nu. Eforturilor lor s-au alăturat arhitecţi, urbanişti, oameni de cultură şi oameni politici, iar salvarea patrimoniului a intrat pe agenda oficială a guvernului. Este însă doar începutul luptei, una din numeroasele lupte pentru normalitate în România.

0 comments:

Trimiteți un comentariu