Amintiri despre Nichita Stanescu

text: Vera Popescu
foto: Alexandru Vlad Lungu



Sunt foarte emoţionată având ocazia să vorbesc despre vărul meu Nichita şi vă mulţumesc!

Sunt Vera Popescu, din Ploieşti, veri-şoara poetului: mama mea, Olga, fiind sora mai mare a mamei lui Nichita - Tatiana.
M-am născut cu doi ani înaintea lui Nini - după cum îi spuneam în familie - iar tanti Tania - mama lui - îl alinta "Ninişor".
Pe Nini l-am iubit toţi foarte mult, căci era un copil tare frumos şi năzdrăvan.

Ţin minte că, mic fiind, avea o perniţă pe care o botezase "bizi-bizi" şi fără de care nu putea dormi. Feţele de pernă erau brodate cu iepuraşi, căţei, pisicuţe etc., care-l distrau grozav şi cu care vorbea.

Ţin minte că aveam 7 ani când am fost la el, singură, să-l felicit (pe furiş de mama, care hotărîse să mergem împreună la amiază, iar eu n-am mai avut răbdare) şi i-am dăruit nişte zambile şi o ciocolată pe care am savurat-o împreună!

Nini avea o bonă - Ana - unguroaică de origine, pe care o iubea mult, deoarece avea darul povestirii şi mereu o ruga: "Anuţa mea, mai spune-mi o povestioară".

Noi am fost o familie foarte unită, ne strângeam de fiecare Crăciun şi Paşti, dar şi în restul anului, cu orice prilej. Nini venea adesea cu multă bucurie şi la noi, unde locuia şi bunicul nostru matern - Nichita Cereaciukin - era foarte cuviincios, îi spunea totdeauna "sărut mâna", ca şi tatălui său, chiar şi când era mare.

De fiecare dată când venea, îmi răscolea toate jucăriile şi jucam cu multă plăcere "morocco" (un joc cu beţişoare), crochet şi ping-pong, iar vara, în nisip, construiam castele – ale lui erau mai frumoase. Mariana - sora lui mai mică - în schimb, era atrasă de păpuşile mele.

După cum am mai spus, întreaga familie era unită: nenea Calae avea, la rândul său patru surori şi patru fraţi care, cu toate că nu locuiau toate/ toţi în Ploieşti, veneau adesea, de pe unde locuia fiecare - Bucureşti, Craiova, Arad, Curtea de Argeş, împreună cu copiii lor, deoarece părinţii lui Nini erau foarte primitori.

În perioada războiului, în 1943, am stat câteva luni la Drajna de Sus unde familia Stănescu era evacuată la rude. Într-o după-amiază, când părinţii dormeau, eu şi Nini ne-am dus singuri să vedem un castru roman. Nini dorea să caute monede şi, la un moment dat, când eu nu auzeam decât zumzetul albinelor, el îmi spune: "auzi tropăitul legiunilor romane?"

O altă întâmplare nostimă, din aceeaşi perioadă, din copilaria lui: când a fost cu tatăl său la Vălenii de Munte să-l înscrie în clasa I la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel (acolo era evacuată cancelaria liceului în ultimii ani ai războiului), deodată începe bombardamentul în Ploieşti şi ajuns acasă emoţionat, cu sufletul la gură, îi spune lui tanti Tania: "Mămico, ce învălmăşeală mare a fost acolo, la şcoală când a început bombardamentul; erau acolo mămici peste tătici, tătici peste mămici şi copii care urlau!"

Împreună am mai petrecut vacanţe frumoase la Buşteni, la Predeal, la Mare!

Nini cânta frumos la acordeon - avea unul mic marca Hohner. Cânta frumos şi la pian: aveam o profesoară comună, pe dna Gheorghiu care, la fiecare sfârşit de an, organiza o audiţie muzicală intitulată de dânsa "examen", unde trebuia să interpretăm pe dinafara două-trei bucăţi. Nini era foarte emotiv, astfel că, o dată, la interpretarea primei bucăţi, după un pasaj, n-a mai ştiut a continua şi a reluat-o de la capăt, poticnindu-se iarăşi; atunci, profesoara a înţeles şi i-a spus cu blândeţe "bine, acum treci la cealaltă", piesă pe care a interpretat-o perfect.

În clasele superioare de liceu, a început să prindă gustul dansului şi-mi amintesc că l-am surprins exersând de zor, împreună cu prietenii lui, ţinând scaunele în chip de partenere.

În 1952, casa părintească a familiei Stănescu a fost naţionalizată şi, ca urmare, familia (părinţii, Nini, Mariana şi Cristina - sora mai mică, înfiată) a fost evacuată şi obligată să plece la ţară. Atunci au intervenit părinţii mei şi autorităţile au fost de accord să fie găzduiţi la noi acasă pe strada Caraiman din Ploieşti ca "toleraţi", după cum era scris în "cartea de imobil" respectivă; noroc că eu şi Nini, fiind studenţi, veneam acasă doar sâmbătă şi duminică. Familia Stănescu a locuit la noi aproape doi ani, după care, pentru o perioadă de transit, în casa lui nenea Gicu ,,Scăpătorul" şi apoi au reuşit să revină ca "chiriaşi ai statului" în jumătate din vechea lor casă.

Am fost prezentă şi la nunta lui Nini cu Magdalena, prima lui soţie, tot ploieşteancă, acum profesoară pensionară în Noua Zeelanda.

În timpul studenţiei (el în anul I, eu în anul III), mă vedeam adesea cu Nini, care locuia la fratele cel mai în vârstă al tatălui său - nenea Ionel - pe Calea Moşilor.

Mai târziu, ne mai întâlneam ocazional când el venea la Ploieşti ori la evenimente de familie cum a fost căsătoria Marianei cu Carol Kovacs, pe atunci Nini fiind căsătorit cu Doina Ciurea.

În 1976, pe când îl conduceam pe fiul meu Andi, student în anul I la Facultatea de Istorie, la Bucureşti, în gara de Nord din Ploieşti, l-am întâlnit pe Nini, venind şi el de la părinţi şi ducând cu el, printre altele şi un borcan de dulceaţă făcută de tanti Tania.

În tren, pe drum spre Bucureşti, am stat mult de vorbă şi i-a povestit - printre altele - fiului meu cum avusese o restanţă la prof. Iorgu Iordan. Atunci Andi l-a întrebat "Nenea Nini, ai putea interveni la un profesor de-al meu, daca ar fi să am şi eu vreo restanţă?", la care Nini i–a răspuns "Nu, că tu eşti un măgar deştept şi nu ai nevoie"

Altă dată, am mers cu tanti Tania la Bucureşti. Nini a aşteptat-o în Gara de Nord şi a ridicat-o în braţe când a văzut-o - o iubea foarte mult pe mama sa. (Nini a şi scris o duioasă şi impresionantă poezie dedicată mamei lui, poezie ce este înscrisă pe o placă de la cavoul familiei din cimitirul "Viişoara" din Ploieşti:

"Cea mai scumpă de pe lume
"Spune-mi care mamă-anume
"cea mai scumpă de pe lume?
"Puii toţi au zis de păsări
"zarzării au zis de zarzări
"peştişorii, de peştoaică,
"ursuleţii de ursoaică
"şerpişorii de şerpoaică
"tigrişorii de tigroaică...
"Mânjii toţi au zis de iepe
firul cepii-a zis de cepe
"nucii toţi au zis de nucă,
"cucii toţi au zis de cucă,
"toţi pisoii de pisică
"iară eu de-a mea mămică.
"Orice mamă e anume
"cea mai scumpă de pe lume!".

În perioada facultăţii, în anii 1975-1979, fiul meu îl vizita adesea pe Nini, în Piaţa Amzei, unde era mereu primit cu plăcere; într-o zi, când era mai multă lume, au venit doi domni români să-l invite pe Nichita la Ambasada Suediei în legătură cu Premiu Nobel. Nini i-a cerut fiului meu să-i ţină locul de gazdă până revine. La întoarcere nu a comentat nimic despre întâlnirea de la ambasadă.

Eu, împreună cu soţul meu şi cu dr. Rodion Galeriu - fiul Părintelui Galeriu - am fost la tanti Tania acasă, în ziua de 14.12.1983 şi i-am anunţat nenorocirea decesului lui Nichita - dr. Galeriu venise mai întâi la mine şi soţul meu, la serviciu, să ne anunţe.

La înmormântare am fost cu toţii, trăind clipe teribile, de multă tristeţe şi emoţie. Mi-a rămas în minte gestul lui Florin Piersic, care i-a aruncat în groapă un globuleţ de Pom de Crăciun – era doar chiar în prejma Crăciunului!



Acum, în Ploieşti, din anul 2001, există "Casa Memorială Nichita Stănescu" situată pe strada Nichita Stănescu; casa a fost răscumpărată de la ultimii proprietari cu sprijinul fostului ministru al Culturii - dl. Ion Caramitru - şi cu ajutorul autorităţilor locale.

În Casa Memorială se poate vedea mobila familiei - dormitor, sufragerie, pian, biroul şi maşina de scris ale lui Nini, cărţi, fotografii etc.

Mariana donase din timpul vieţii, multe obiecte, iar după decesul ei, în 2002, lăsase prin testament multe cărţi şi alte bunuri.

Şi eu am donat “Casei Memoriale” obiecte pe care le avusesem de la bunicii noştri materni.

În central municipiului Ploieşti se află statuia lui Nichita, situată în "Parcul Nichita Stănescu" şi până acum câţiva ani se aflase şi "Librăria Nichita Stănescu." Tot în municipiul Ploieşti, mai există “Liceul Nichita Stănescu” ca şi “Grădiniţa Nichita Stănescu".

Prin decesul Marianei a dispărut, de fapt, familia Nicolae Stănescu, căci:

Nicolae Stănescu, tatăl poetului, a decedat la 08.02.1982
Nichita, la13.12.1983
Cristina, sora înfiată, la 28.06.1999
Tatiana, mama poetului, la 20.04.2001 şi
Mariana, sora poetului, la 18.10.2002

Opera şi viaţa poetului, ca şi familia sa, sunt rememorate de cel putin două ori pe an la zilele de naştere (31.03.1933) şi deces (13.12.1983) organizate la “Casa Memorială", Uniunea Scriitorilor, Academia Română, Media, Fundaţia Nichita Stănescu, alte organizatii culturale etc., când participă foşti colegi, prieteni şi admiratori ai poetului din ţară şi străinătate.

1 comments:

Peter spunea...

Foarte frumoase şi emoţionante amintirile dumneavoastră. Vă doresc tot binele din lume!
Petru Dincă

Trimiteți un comentariu