Al doilea exil

Wladimir Paskievici

Am plecat din România în decembrie 1947, la vârsta de 17 ani. Când am plecat, eram convins că situaţia politică nu se va putea schimba în decursul vieţii mele şi deci că nu mă voi mai întoarce niciodată. După căderea regimului lui Ceauşescu, am fost tentat să mă întorc ca să împărtăşesc cu cei de acolo speranţa revenirii la normalitate. Mineriadele lui Iliescu din iunie 1990 m-au făcut să-mi dau seama că «sistemul» păstra puterea şi că «normalizarea» va dura cel puţin două generaţii, cea a oamenilor atunci la putere şi cea a protejaţilor sau moştenitorilor lor. Am decis atunci să nu mai gândesc la o reîntoarcere decât dacă s-ar ivi vreo circumstanţă excepţională.

Această situaţie s-a ivit acum două luni, în octombrie. Am fost invitat de un organism numit La Fondation pour la Science et les Arts, creat de fostul preşedinte al Academiei române şi pus sub un patronaj internaţional prestigios, compus din Academia română, Academia franceză, Academia regală belgiană etc. Prilejul a fost ţinerea unui Seminar internaţional intitulat Penser l’Europe - Educaţia şi învăţământul în Europa de azi. Seminarul se ţinea în franceză, limba curent vorbită de majoritatea invitaţilor. Fundaţia îmi plătea «casa şi masa», eu rămânând să-mi plătesc voiajul. Chiar dacă tema seminarului era despre Europa, s-a considerat că experienţa mea în învăţământ - în România, Argentina, Franţa şi Canada, ţări în care am locuit - este destul de mare pentru a putea aduce o contribuţie originală.

Am ezitat totuşi mult înainte de a accepta această invitaţie pentru că la 80 de ani nu mai călătoreşti ca înainte dar şi deoarece conducătorii Fundaţiei erau apropiaţi de fostul preşedinte Iliescu. Dacă totuşi am acceptat invitaţia - după ce m-am asigurat că voi avea o totală libertate de expresie - a fost din două motive principale: pe de o parte, ţineam mult să trasmit un mesaj puternic intelectualilior şi politicienilor din ţară şi pe de altă parte, pentru a constata de viu care este situaţia din România de azi în drumul ei către normalitate. Nostalgia de ţară a jucat un rol cu totul secundar, pentru că ştiam că voi găsi o altă ţară decât cea pe care am părăsit-o acum 62 de ani.

Mi-am pregătit voiajul cu multă grijă. Înainte de a ajunge la Bucureşti, unde se ţinea Seminarul, am vrut să văd regiuni din ţară pe care nu le văzusem niciodată ca în Banat, sau de care de abia mi-aduceam aminte, ca sudul Transilvaniei. Am ales deci să încep cu Timişoara - ca să atenuez eventualul şoc cultural -, apoi să trec prin Sibiu şi Braşov, înainte de a ajunge la Bucureşti.

*

Deşi am fost primit la aeroport de o colegă şi bună prietenă la care am locuit trei zile şi care mi-a arătat oraşul, prima mea observaţie a fost extrem de ciudată: mă simţeam ca într-o ţară străină în care se vorbeşte… româneşte. Mi-e greu de explicat această senzaţia. Poate comportamentul oamenilor la aeroport, poate primele impresii de sărăcime a zonelor prin care treceam, poate necunoscutul, au contribuit la formarea acestei senzaţii. Tracul mă făcea să nu ştiu cum să mă port faţă de cei din jur. Mă simţeam în faţa unei realităţi cu care nu eram obişnuit… Nu eram «la mine».

A doua observaţie a fost că oamenii aveau figuri «muncite» ca atunci când o duci greu.

Mi-a fost uşor de constatat diferenţa între nivelele de viaţă ale straturilor de populaţie de acelaşi nivel social în Canada şi în România. De unde, un sentiment de jenă: deşi apropiaţi, aveam impresia că am de-a face cu o altă lume… cu problemele ei, diferite de ale noastre.

*

Dar, mult mai important, dialogurile mele cu toţi cei întâlniţi, atât la Timişoara cât şi apoi, în restul voiajului - fie ei profesori universitari, artişti, călători din tren, străini de prin parcuri, şoferi de taxi sau oameni de la hoteluri şi restaurante - confirmau cele ce ştiam deja şi anume că situaţia politică, economică şi socială în ţară este deosebit de proastă, şi că la toate nivelele domină corupţia. Clasa politică este compusă din foşti comunişti care se bat între ei pentru luarea puterii, fiecare cu clica lui de profitori. Birocraţia este infernală şi funcţionarii trebuie şperţuiţi pentru ca un dosar să înainteze. Se asistă la o pierdere de repere morale, înlocuită cu o cursă către bunuri materiale. Mult mai gravă este o lipsă de speranţă că lucrurile se vor îndrepta, un sentiment pe care l-am cunoscut în 1947 când am plecat în exil…

*

Când am luat trenul, am cunoscut o parte din această realitate începând cu starea trenurilor şi a căilor ferate în general. Trenurile aveau un aspect jalnic, imposibil de imaginat pentru un occidental. Trenul meu, un rapid, avea locurile incomode - desi am călătorit în prima clasă - pe când în toalete, robinetele de apă nu funcţionau. Starea şinelor era atât de proastă încât trenul a făcut patru ceasuri de la Braşov la Bucureşti, pe o distanţă de 160 km. Cu câteva săptămâni înainte, au fost mai multe deraieri cu victime umane şi traficul era încă întrerupt între Sibiu şi Brasov din cauza unui pod care se prăbuşise recent.

Un alt aspect al acestei realităţi o constituie corupţia observată în ceea ce priveşte construcţia autostrăzii Braşov-Bucureşti pentru care s-au cheltuit sute de milioane de euro fără ca un singur kilometru să fie terminat…

Dar corupţia este generală şi o găseşti acolo unde o aştepţi cel mai puţin, în învăţământ. Azi, toate diplomele se cumpără: bacalaureatul, licenţa, masteratul şi chiar doctoratul! Profesorii, prost plătiţi, sunt împinşi de «sistem» să accepte «noile reguli» ale Ministerului Educaţiei. Azi, poţi obţine o diplomă universitară - care nu mai valorează mare lucru - fără să fi călcat pragul vreunei universităţi, fără să fi văzut un profesor vreodată şi într-un timp record, în funcţie de cât eşti dispus să plăteşti si de relaţiile pe care le ai. O ruşine naţională! O situaţie ce mi-a provocat repulsie.

*

Ajuns la Bucureşti, prietenii m-au dus la hotel, situat pe calea Dorobanţi, lângă Piaţa Romană, un cartier pe l-am cunoscut bine. Două cuvinte depre hotel: 5 stele, 18 etaje, atmosferă aseptizată, odăi spaţioase, pat bun, televiziune cu cablu şi conecţie de Internet. Dar Serviciul de la recepţie era lamentabil: nu acceptau să transmită mesage scrise pentru clienţii hotelului provenind de la persoane în trecere, din motiv de lipsă de personal. Mai rău decât într-o ţară subdezvoltată. Restaurantul bun deşi preţurile erau piperate, aşa cum erau taxate și conversaţiile telefonice. Hotelul era însă situat aproape de sediul Academiei Române, pe Calea Victoriei, locul în care se ţineau şedinţele.

Cum ajunsesem la Bucureşti cu 24 de ore înainte de deschiderea oficială a Seminarului, am profitat să vizitez cartierul adolescenţei mele. De la hotel, am luat-o pe bulevardul Dacia pâna la Piaţa Romană - unde am fost zăpăcit de intensitatea circulaţiei - apoi pe strada Căderea Bastiliei pentru a mă îndrepta către «cartierul capitalelor». Am fost îngrozit de cantitatea de automobile care staţionau pe trotuar şi care împiedicau circulaţia pietonală.

După un mic detur prin strada Ciprian Porumbescu - unde am locuit - am luat-o pe strada Roma, pentru a ajunge în Piaţa Dorobanţi, unde se găseşte liceul Ion Luca Caragiale (pe vremuri Titu Maiorescu) unde mi-am făcut studiile liceale şi unde am intrat să stau de vorbă cu directoarea. Când am întrebat-o care este principala probemă de care trebuie să se ocupe, mi-a răspuns «Păi, nu mai vor să-mi prelungească mandatul dar nu ştiu ei ce sprijin am eu!». Conversaţia s-a terminat aici şi am plecat mai departe. Imposibil să leg vreo legatură cu trecutul. Şi prezentul mi s-a părut lamentabil.

Aş minţi dacă aş spune că am recunoscut multe case din «cartierul meu» în afară de casa în care am locuit şi cea vecină, unde locuia un bun prieten, rezident acum în SUA. Ambele case păreau neglijate, cu aparate de climatizare fixate pe pereţii exteriori. Toată strada mi s-a părut învechită rău şi înnegrită de poluarea arfmosferică. Clădirile, în gri, dădeau o impresie de mausolee de cimitir, întărind astfel senzaţia că lumea mea a murit şi că deci nu mai există…

M-am întors la hotel descurajat. Cum în plus de durerea de spate ce mă supără în permanenţă, aveam acum şi un abces la o măsea, orice dorinţă de a continua cu redescoperirea capitalei mi si-a isprăvit pentru întregul rest al şederii.

*

A doua zi, am trecut la lucruri serioase. Seminarul a durat două zile, cu şedinţe lungi care se terminau târziu seara. Organizarea a fost haotică: programul Seminarului ne-a fost dat după începerea şedinţelor, timpul alocat conferenţiarilor a fost tăiat pe jumătate, fără nici un avertisment prealabil (pe motivul că s-au înscris mulţi !), totuşi fiecare - în afară de mine - a vorbit cât a vrut de mult, pe când perioadele de întrebări şi răspunsuri era redus practic la zero. De fapt, fiecare conferenţiar vorbea despre subiectul lui preferat care avea mai mult sau mai puţin de-a face cu tema seminarului. Şi nu părea să se intereseze de cele spuse de ceilalţi. Surprins, am întrebat pe un vecin care părea la curent cu funcţioarea Seminarului, dacă nu e mirat de aceasta stare de lucru. «Nu, mi-a răspuns. Majoritatea celor care participă la Seminar se cunosc de mult între ei. Fiecare conferenţiar, specialist în domeniul lui, încearcă sa adapteze prezentarea lui la tema anului. Important este nu atât ce spune cât faptul că a fost invitat şi că este prezent». De fapt, nu erau acestea cuvintele exacte, dar acesta era sensul general, un sens pe care l-am înţeles mai bine o dată cu trecerea timpului.

O altă surpriză a fost prezenţa «politicienilor». Mă refer la Ion Iliescu care a asistat la prima şedinţa de dimineaţă, la Emil Constantinescu şi Petre Roman, aceştia din urmă făcând fiecare o prezentare, în calitatea lor de profesori universitari. Ca paranteză anecdotică, pot să menţionez că m-am dus la Iliescu şi l-am întrebat direct de ce a venit la Montreal cu ocazia inaugurării Pieţii României, în 2004, când ştia - pentru că fusese informat - că nu era binevenit. Mi-a răspuns «Ca să văd oraşul!». «Se poate, am replicat, dar ne-aţi stricat programul manifestaţiilor artistice pregătite pentru acel eveniment şi nu se poate spune că prezenţa dv la Montreal a contribuit la o imagine pozitivă despre România în ziua aceea. Mi-a răspuns că este obişnuit cu manifestaţile contra lui şi… mi-a întors spatele.

În ceea ce priveşte conferinţa mea*, mesajul pe care voiam să-l transmit a fost în rezumat, următorul. În pofida situaţiei actuale - şi nu m-am jenat s-o descriu în detaliu -, România se poate redresa dacă oamenii în general şi politicienii în particular ar arăta înţelegere şi solidaritate (şi nu desbinare) şi dacă ar mobiliza resursele ţării în jurul a câtorva mari proiecte consensuale ca de exemplu prioritatea pentru a ameliora sistemul de învăţământ. Am adăugat că dacă nu sunt capabili de o asemenea acţiune colectivă, măcar să încurajeze pe cei mai talentaţi profesori din învăţământ - la toate nivelele - să ghideze cât mai sus posibil pe tinerii cei mai merituoşi pentru ca aceştia să poată ajunge la un nivel de renume internaţional. Mesajul meu se termina cu un imbold forte către politicieni «Arrêtez le massacre, sauvez votre pays, sauvez notre Roumanie!»

Reacţia? Aplauze politicoase şi schimbare de subiect. Nimeni din asistenţă n-a făcut nici un comentariu, nici public, nici privat. Ca şi când n-aş fi spus nimic. Ca şi când n-aş exista. Subiectul era înmormântat… Subiectul şi conferenţiarul. Probabil că subiectul supăra. Dar nici conferenţiarii străini n-au reacţionat. Ca şi când aş fi fost un corp străin în mijlocul unui grup ales, pur. Mesajul, mut, era clar: ne eşti străin!

Am rămas cu impresia că aveam de-a face cu indivizi cultivaţi, politicoşi şi agreabili dar care trăiau intr-un univers paralel cu al meu, un univers deconectat de realităţile imediate - situţia din România şi capacitatea ei de-a se integra în Uniunea europenă. Exponeurile mi s-au părut, cu rare excepţii, îndepărtate de tema Seminarului. S-a vorbit mult de omul de mâine, de importanţa culturii, de importanţa ştiinţelor, de importanţa filozofiei, de principiile Revoluţei franceze, de importanţa istoriei şi multe altele… Dar, în ceea ce mă priveşte, n-am găsit o singura idee nouă sau o singură idee pertinentă.

Gazdele, în schimb, au fost ireproşabile. S-au ocupat de mine, m-au invitat la masa lor, m-au dus la aeroport şi mi-au plătit cele cinci zile de hotel. M-au invitat chiar să revin la anul. Desigur că pentru unii, participarea la Seminar este semn evident de prestigiu, de apartenenţă a unui grup select. Nu pentru mine. Locul meu nu este acolo…

*

În ultimile trei seri m-am uitat la televiziune. Ascultam ştiri, comentarii politice, emisiuni de tele-realităţi, publicitate. Am fost îngrozit. Nu pentru conţinutul ştirilor ci pentru felul puţin profesional al prezentatorilor şi lipsa de seriozitate a comentatorilor. Limba vorbită mi s-a părut săracă şi «pătată» cu expresii mahalageşti. Emisiunile de distracţie mi s-au părut de prost gust şi vulgare pe când anumite publicităţi nu erau decât spectacole de streap-tease cvasi-integral… Asta oare sa fie România?

*

Ce am apreciat cel mai mult au fost primirea călduroasă a prietenilor şi frumuseţea naturii: prietenii şi-au deschis casa, m-au prezentat prietenilor lor şi s-au ocupat de mine; natura - poalele Carpaţilor, munţii Făgăraş, valea Prahovei, crucea Caraimanului - m-a făcut să regăsesc imgini care m-au hrănit în copilărie. Am apreciat deasemeni să revăd statui şi parcuri gravate în memorie. Cum am apreciat entuziasmul studenţilor strânşi în jurul Academiei de ştiinţe economice sau cel al elevilor de la liceul Ion Luca Caragiale precum şi faptul ca erau îmbrăcaţi corect, nu cu bluji cârpiţi sau cu buricul la aer…

*

În concluzie, întoarcerea mea în România mi-a lăsat un gust amar. Pe un plan personal, în afară de reîntâlnirile cu prietenii, locul meu nu mai este acolo. În ceea ce priveşte soarta României, nu văd lucrurile revenind la normalitate înainte de alte două generaţii, cea a protejaţilor de azi ajungând la putere şi apoi cea a protejaţilor acestora. Singura speranţă de schimbare nu poate proveni decât din eforturi individuale sau din cele ale asociaţilor spontan create. De la bază către vârf. O asemenea schimbare va dura însă mult timp şi pentru mine va fi prea târziu. De fapt, pentru mine, a început deja… un al doilea exil.

___________________

* Cine doreşte să ia cunoştinţă cu textul prezentării mele, mi-o poate cere la adresa: wpaskievici@sympatico.ca

0 comments:

Trimiteți un comentariu