Studenţii de la Chihlimbar

Angela Monica Jucan

Am ajuns la romanul Ligiei Seman, Funiile dragostei, ca cititor avizat. Probabil volumul nici nu s-ar fi întâmplat să-mi cadă vreodată în mână dacă nu ar fi fost articolul Imaginea lui Dumnezeu reflectată într-un roman al căutărilor la vremea descoperirii sensului vieţii - ampla şi profunda analiză semnată de Octavian D. Curpaş. Ştiam că el are totdeauna o privire înaltă asupra pro-blemelor şi ceea ce cu mult talent literar ne prezintă, este linia dreaptă a lucrurilor - conturul lor, curăţat de porozităţi sau false podoabe şi, dacă ar fi să pun o „etichetă” textelor lui Octavian Curpaş, aş scrie pe ea: înţelegere. De altfel, chiar planul recenziei lui este foarte sugestiv şi adecvat. El îşi cuprinde textul în „funia” unui vers din Love story, cu care îşi începe (aproape) şi sfârşeşte cronica. Octavian Curpaş ne convinge că în Funiile dragostei (care – ne asigură el - nu are nimic de-a face cu ficţiunea), vom găsi o acţiune aparte, un subiect capitalizat în iubire, o pledoarie pentru compatibilizarea vieţii civile cu credinţa, un conflict bine condus, într-un stil literar atractiv, autoarea stăpânind atât arta narativă, cât şi cea a instrumentării dialogului sau arta mijloacelor de caracterizare a personajelor. Nemaifiind acum ceva nou de spus, voi schimba doar „regnul” interpretării.
Funiile dragostei pleacă de la constanta: „Balul bobocilor” şi de la un pachet de uniformităţi: locul de desfăşurare, de câţiva ani, acelaşi (cantina Facultăţii de Electrotehnică); nelipsitul concurs pentru titlul de miss; probele – egale, pentru toate concurentele; atmosfera şi amenajările de recepţie neprotocolară (cu accent pe binele fizic: mese, scaune, sandvişuri, prăjituri, apă, băuturi răcoritoare) - totdeauna asemănătoare. Ne putem închipui vacarmul (obişnuit şi el la asemenea festivităţi) din sală. Totuşi, aceste componente de mediu sugerează, prin regularitatea lor, armonie. Suntem introduşi, deci, încă de la început, în registrul idealismului.

Ni se prezintă o incintă intens populată, din care nu poate lipsi nici variabilitatea. Este, acolo, o masă de studenţi, fiecare din ei cu caracter, temperament, preferinţe proprii, nemaivorbind de aspectul exterior, unic, absolut personal. Miss frumuseţe este alta, în fiecare an. Şi, în ansamblu - polifonie şi o cromatică pestriţă. Sala adună şi ştiutele atribute fundamentale ale „hotarului”: închidere şi deschidere. Ambianţa sală-public este sub semnul virtualului - al posibilităţii: contacte, influenţe, ocazii, primejdii. Un virtual în planul celei mai evidente realităţi.
Din primele pagini, sunt aduse în faţa cititorului aproape toate personajele cărţii. Ele, ca şi cele care vor apărea mai târziu, se înfiripă, în imaginaţia lectorului, reale, în carne şi oase. Paradoxal, percepţia aceasta a realităţii vizibile este cea mai subiectivă. Autoarea caută însă- poate intenţionat, poate intuitiv – să realizeze o corespondenţă între subiectivitate şi obiectivitate. Aceşti eroi frumoşi, dintre care unii calcă foarte strâmb, au ezitările lor şi interogaţiile lor în faţa opţiunii pentru rău, ceea ce relevă un interior esenţialmente frumos - lucru conform cu frumuseţea lor exterioară. Ligia Seman fixează, în felul acesta, o capacitate latentă de redresare care se poate activa în orice moment. În natura ei, Creaţia lui Dumnezeu este bună. Cu atât mai mult este bun omul creat tocmai după chipul şi asemănarea Lui. Aşezarea de către autoare a tuturor figurilor, într-un fel de estetică primordială, se încadrează în firea lucrurilor. Totuşi, dacă nu e ficţiune, beletristică este. Toate personajele sunt echipate cu un bagaj clasic, de armonie, dar intervine un joc, romantic, de lumini şi umbre. Vocea nu mai poate fi neîntrerupt lirică şi se despică în curenţi de intensităţi diferite iar acţiunea se va exprima în note dramatice. Eroii se polarizează repede, după toate regulile naturii create de Dumnezeu, ceea ce implică existenţa unei funii de dragoste între ei, chiar dacă ea are şi capacităţile urii. Prin aceeaşi axă, după legile universului, se propagă atracţia şi respingerea dintre poli; de-a lungul ei, a funiei-axă, vor fi posibile convertirile din roman - ca schimbare a obiectului atracţiei sau a respingerii. Binele este fundamental şi îl are, ca prototip, pe Dumnezeu. Răul este relativ, accidental şi pasager. Este firesc ca niciunul din personaje să nu rămână definitiv, „rău”. Persistenţa în eroare nu va înregistra timpi egali. Dar, atât departajarea, cât şi solidarizarea eroilor vor decurge din caratele iubirii. Unii întind, aproapelui, coarda, dar şi el trebuie să vrea să o prindă. Afectiv, momentul poate fi extrem de tensionat. Şi există, în Funiile dragostei, şi o combinaţie între materie şi emoţie: lacrima. Teren riscant pentru autoare, din cauza lacrimilor, romanul putând fi taxat - greşit - ca melodramatic. Ce legătură e - spunea Blaga - între lumină şi lacrimi? Nu ştiu. Dar dat fiind că există ochiul, organ al luminii şi în acelaşi timp al lacrimilor, legătura e dovedită chiar dacă esenţa ei nu o vom întrezări niciodată. Legătura e dovedită şi în cartea Ligiei Seman, unde lacrima apare totdeauna o dată cu clarificarea vederilor (ca o „electrificare”), cu luminarea minţii; împrumutând şi ceva din misterul terapeuticii electroşocului.
Finalul romanului este în simetrie-asimetrie cu începutul lui. Apare, înainte de epilog, o altă delimitare – un salon de spital dar ocupat. Un loc al iregularităţii, al realizărilor diferenţiate, unde fizicul, sub eroziunea bolii, pierde teren, unde sufletul îşi face simţită valoarea. Un loc care nu mai e al virtualului, ci al realizării ori, ori.
Romanul e construit în spirală - în cercuri semi-închise, deschise mereu cu o treaptă mai sus.
Absenţa motivată a Liei de la petrecerea studenţilor făcuse o legătură între idealitate şi obiectivitate (Dumnezeu se aplecase spre creatura lui şi o chemase). Absenţa tot atât de motivată a Liei din realitatea palpabilă (altă petrecere) creează tangenţa obiectivităţii cu idealitatea (Lia merge definitiv în Împărăţia lui Dumnezeu). În idealism (trasat, la începutul cărţii, în spaţiu închis) este, acum, la sfârşit, Ziua Porţilor Deschise. Spre Suprema Realitate. O sărbătoare „organizată” pe o spiră superioară.
Registrul idealismului n-a rămas ancorat în prima pagină, nici închis între pereţii cantinei. Şi nici ea n-a fost orice sală de mese. A fost încăpătoarea şi primitoarea cantină a studenţilor de la Chihlimbar. Chihlimbar - substanţa magistralei pământ-cer. Şi cantina unde hrana fizică va intra în procesul de transsubstanţiere.
NEMO CONTRA DEUM NISI DEUS IPSE. Nimeni şi nimic n-ar putea înfrânge pe Dumnezeu decât Dumnezeu însuşi. Principiul acesta mi se pare valabil şi în domeniul poftelor noastre primare. Nimic nu le poate înfrânge decât propria lor energie... convertită în altceva (Lucian Blaga).
Energia splendidelor ruperi de nori.

0 comments:

Trimiteți un comentariu