POEZIA CA PUNCT DE SPRIJIN ÎN ARMONIA LUMII

Prof. Ioan Nistor

Corina Petrescu este pseudonimul literar al Corneliei Bălan Pop care s-a afirmat mai întâi ca traducătoare de poezie din şi în limba franceză, mai nou şi din maghiară, semnătura ei regăsindu-se în “Poesis”, “Nord Literar” şi “Citadela”, „Tribuna noastră” (Canada), „Agora literară”. A tradus poezie, nuvelă, roman, texte filozofice etc. Lista “traduşilor” este remarcabilă (autori din Franţa, Canada, SUA, Belgia, Ungaria, România: Yves Broussard, Jean-Max Tixier, Jacques Lovichi, Dominique Sorrente, Fernando Pessoa, Marcel Moreau, Denis Emorine, Philippe Jaccottet, Marie-Christine Masset, Daniel Leuwers, Jean Pierre Védrines, Bernard Mazo, Marise Rossi, Edmond Jabès, Alain Grandbois, Gérard Bayo, Charles Beausoleil, François Charron, Alexandre Voisard, François Dumont, Albert Roseau, Pierre Reverdy, Georges Henein, Dominique Grandmond, Alain Suied, Richard Rognet, Thierry Dimanche, José Gabriel Valdivia, Andrea Moorhead, Waldermar Deona, Henri Meschonnic, François Ewald, André Hughetto, Anne Hébert, Antoine Tudal, Arnault, Gérard Blua, Eugène Guillevic, Léo Lubéit, Thierry Herbin, Patricia Holz, Serge Bec, Yves Vicciani, Paulina Popa, Lucian Blaga, George Bacovia, Nichita Stănescu, Felician Pop, Aurel Pop, Ion Bala, Gaal Aron) şi s-a concretizat în două apariţii editoriale: Un creion pentru curcubeu de Dominique Sorrente (Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008) şi versiunea în franceză a volumului Scrisori către onia snaider de Paulina Popa (Editura Paula, Deva, 2006).

Dar pasiunea adevărată a Corinei Petrescu este poezia.

A publicat volumul de versuri Pentru că tu exişti (Editura Timpul, Reşiţa, 2001), pe care l-a difuzat cu discreţie, probabil, spre a nu fi luată drept o tânără liceană care-şi ascunde lacrimile în stihuri. Cele câteva, neşterse cu tasta “Delete” au menirea de a întări regula. Dar, dacă acestea erau temerile, e de spus de la bun început că o lectură atentă a volumului dă la iveală un filon preţios de o profunzime demnă de atenţie. Desigur, prin debutul editorial poeta nu şi-a propus să revoluţioneze artele poetice, să creeze curente şi curenţi, ci să dea glas timbrului personal, perspectivei proprii, originale. Intenţiile acestea sunt mai aproape de firescul poeziei, incluzând şi dorinţa de a fi o altă voce, chiar dacă nu unica. În ultimă instanţă, volumul reprezintă, credem, etapa uceniciei. Era uşor de observat că autoarea iubeşte simetriile versului clasic, armonia ritmurilor perfecte, rimele rare şi asonanţele expresive. Realizările sunt remarcabile. Perspectiva este în aceste poezii aceea a feminităţii, aş zice, eterne, pe care însă n-o afirmă cu ostentaţiile tiranice ale unui orgoliu glacial, ci cu o superioară şi devastatoare demnitate. Dramatismul zbaterii fiinţei e agravat de iluzia de a fi altceva decât ceea ce enunţă legile firii: “Am fost ram, am fost fulgul de nea, / N-am ştiut ce înseamnă a cere / Dar simţeam bucuria de-a da. // Am fost cer, am fost stea, strălucire, / Am fost visul tău tandru mereu, / Am fost cânt însă n-am fost iubire / Şi nicicând ce-am dorit: să fiu EU!” (Am fost...). Tentaţiile complexităţii au, paradoxal, un singur destin: simplitatea, aşa cum marile întrebări au nevoie de replici reduse uneori la simple gesturi, dacă nu chiar la tăcere: “De-ar fi să cer ceva lumii aceste / Şi dacă să răspunzi doar tu ai fi / De ziua ta, ţi-aş dărui o viaţă, / De ziua mea, mi-ai dărui o zi? // Atâtea ploi şi-atâtea flori superbe, / Minune mai minune n-ai găsi. / Din tot ce e nu vreau decât atâta: / Te rog, de ziua mea, să-mi dai o zi.” (De-ar fi). Ceea ce mi se pare remarcabil în această plachetă este refuzul de a sufoca sentimentele umane acolo unde poezia le dă fireasca naştere. Motivul? Poate fi acesta: dacă trestia-trestie se zbate în furtună pentru a-şi înălţa capul spre cer, este neîndoios că ea nu-şi neagă solul, sau nămolul, din care s-a ivit pe lume, cu atât mai mult trestia-gânditoare are nevoie de apartenenţă, care-i dă certitudini, iar acestea nu sunt altceva decât sentimentele. Iubirea, matură, înseamnă înţelegere, devine bucurie, deşi e suferinţă, cere dăruire, dar e o şansă a armoniei, poate singura. Perspectiva e voiculesciană, în variantă feminină.

Dacă la acelaşi autor se întâlnesc forme tradiţionaliste şi moderne, semnificaţia este aceea că nu opţiunea contează, ci sutimea de noutate pe care fiecare o dă creaţiei sale.

După acest volum de debut, Corina Petrescu a revenit cu grupaje substanţiale în cele două antologii de lirică sătmăreană, Cuvinte din Nord I (Ed. Solstiţiu, Satu Mare, 2003) şi Cuvinte din Nord II (Ed. Solstiţiu, Satu Mare, 2004), unde se impune prin muzicalitatea versului şi prin rigoarea versificaţiei. Stihul, tăiat în materie clasică, are la bază un solid fundament etic, poezia fiind considerată esenţială în drumul fiinţei spre cântarul eternităţii: „Poezia? / latentă sinucidere/... / poartă/ spre neuitare, / spre libertatea / de a împiedica / timpul / să curgă...”. În versuri atent finisate, în imagini de o pronunţată delicateţe stilistică, decupate parcă dintr-un suflet aflat în stare de zbor graţios printre elemente, Corina Petrescu redescoperă sensibilitatea, cum afirmă şi în această definiţie a poeziei: „lacrima/ unui vis/ şi/ visul/ unei lacrimi”. Părăsind versul clasic dominant în primul volum, cele două prezenţe menţionate par să indice un viraj sigur spre versul liber.

Aşa se face că, după aceste exerciţii de virtuozitate într-ale artei prozodice, cu realizări pe care numai o lectură integrală le poate releva deplin, Corina Petrescu ne supune acum atenţiei un nou volum, pe care şi-l intitulează arghezian Creion, în care autoarea în cea mai mare parte îşi ia răgazul de a zăbovi graţios lângă imagini, spre a le surprinde poeticitatea. Rezultatele sunt salutare precum în această fulguraţie intitulată Privire în care zărim chiar sensul actului poetic: “piatră aruncată / nelovind”.

Autoarea caută graţiosul şi preferă albul, cu inepuizabilele sale nuanţe. Natura e pretext pentru gând să plonjeze spre orizonturi necunoscute, necercetate, iar versurile sunt praful aurifer răzuit de pe luneta prin care poeta se uită după fluturii imaginari, nemaivăzuţi de nimeni. În cele 29 de poeme, sau pseudo-haiku-uri, surprinde bobul delicat din cotidianul atât de strident, în mici poeme precum Alb, Încă dor, Privire şi altele. Poezia ei este ofranda lirică adusă diversităţii de forme ale vieţii şi sufletului uman. Lucrurile par a exista pentru a fi aureolate de frumuseţe sau pentru a fi cariate de agenţii urâtului, dar cele frumoase vor rămâne pentru că au fost alese şi înfiate de generozitatea poemului. Freamătul viului cotropeşte sufletul şi, tezaurizându-se în vers ca în nişte fotografii, nu se pierde pentru că iată: “Numai din fotografii / nu poţi pleca / cu adevărat / şi / pentru totdeauna.” (condiţie).

De o factură cu totul diferită decât majoritatea poemelor anterioare, “creioanele” Corinei Petrescu ne dau mărturie despre resursele sale lirice. După “arderea” începuturilor, noile haine i se potrivesc perfect. Iată ce îndeletnicire i se cuvine poeziei: “Zăpezile acestea / Ning întotdeauna / în chip poetic. / Nu rămâne decât / Să trec puntea / Anotimpurilor / Şi să le deznod.” (ars poetica). Întrebarea “ce este poezia?” o frământă şi pe poeta noastră, şi la infinitezimalele răspunsuri, desigur, sunt salutare şi contribuţiile sale, ca în aceste metafore-definiţii: “fântână a singurătăţii”; “gând spre ceea ce ar fi putut fi”; “cap plecat pe propriul umăr” (Poezia).

Tentaţiile haiku-izării sunt semne ale dorinţei de esenţializare. Spiritul micilor sale bijuterii lirice este domestic, uşor elegiac dar şi ofensiv uneori. Angoasa e captată în sclipirea floretei şi transformată în ripostă verbală. Feminitatea sentimentală nu i se pare convenabilă şi de aceea îi permite să provoace, trasând ideatica versurilor cu un creion bine ascuţit: “nu mă privi / atinge-mă / nu doare / deloc” (ied).

Poveri de zăpadă este un ciclu care include scurte meditaţii pe teme existenţei. Este văzută partea delicată a lucrurilor şi a lumii agresate şi această perspectivă devine resursă a forţei de a continua. Aşa se întâmplă în Iluzie I, în finalul căreia nu se sfiieşte să consemneze ceea ce mulţi ezită să spună sau să creadă: “Nu e totul / pierdut.”. Alteori transmite solidaritatea cu tot ce este pur (Mutilare), admiraţia în faţa viului (perpetuum mobile), sau îndemnurile speranţei (Registru sentimental).

Temele şi motivele sunt din sfera omenescului din noi. Voi pomeni doar câteva: singurătatea, durerea, aspiraţia. Registrele dominante aparţin liricii intimiste, altele se combină în acelaşi poem, cum se întâmplă cu satira şi duioşia. Hotărâtă să schimbe lumea, poeta ia la întrebări monştrii născuţi din frică, precum în caligrama clişeu, căreia îi dă ad hoc forma unui pumnal: “Frica / naşte / monştri / dar monştrii / chiar n-au teamă / de / nimic?”.

Una dintre obsesiile, spiritului etic al volumului este loialitatea din Apartenenţă, un scurt poem despre destinul uman şi aspiraţiile spiritului. “Reţeta” invocată este a cutezanţei, a acţiunii, a deschiderii sufleteşti, în tentativa de a cuprinde... necuprinsul, de a reţine măcar un grăunte, ca un fir de nisip din măreţia lumii. Morala acestei reţete este că fericirea nu stă în cantitate, ci în dimensiunea aspiraţiei, aşa după cum a înălţa castele din nisip nu e o absurditate în plan spiritual: “Dacă în palma ta / A mai rămas nisip, / Un singur fir, / Doar unul, / Înseamnă că marea / va fi pentru totdeauna / Puţin / Şi a ta!”.

Dintr-o asemenea concepţie, rezultă şi poeme care nu ar fi pe placul feminismului zvăpăiat al ultimelor generaţii de poetese. Dar ea refuză extremismul verbal al unui erotism contaminat de bolile vulgului, resimţindu-l ca trecător, superficial şi capabil să degradeze fiinţa. Devenirea fiinţei presupune şi rafinamentul artei de a iubi, sentimentul acesta, aşezat inclusiv sub razele spiritului, nu doar sub cele ale carnalului, înalţă fiinţa. Un poem cârpit cu slove deşucheate, pare să ne spună poeta, ar suna ca o repriză de manele într-o catedrală. Ca atare, în ogorul poemului ea nu admite expresia buruienoasă pe care o taie până curge sânge. Chiar dacă, în plan artistic, libertatea nelimitată e calea, contând doar textul, mai puţin morala şi moralitatea viziunii.

Prin toate acestea, autoarea volumului Creion are credinţa că adaugă un pilon liric la echilibrul lumii. După numeroase tsunami ale urâtului, o astfel de infuzie este bine venită. De aceea subscriem. Volumul se impune prin febrilitatea căutării unui timbru dezinvolt, autoarea captându-şi izvoarele de pe versantul realului, îşi adună discret materialul de inspiraţie în albia unui torent. Inspirate, cu originale şi memorabile expresii, suntem încrezători că poeziei pe care o scrie Corina Petrescu i se va distinge tot mai clar răsunetul viguros, distinct, prin adăugarea unor noi “creioane”.

0 comments:

Trimiteți un comentariu