Eugen Enea Caraghiaur - BUGEAC STRĂBUN

Adrian Erbiceanu

Nu cred că există cineva, stabilit de mai mult timp în comunitatea noastră, care să nu fi auzit de personalitatea celui pe care încerc să îl prezint în momentul de faţă. Eugen Enea Caraghiaur are, prin aportul pe care l-a adus, un rol aparte, o statură aparte, printre membrii comunităţii româneşti.
Pe coperta a patra a ultimului său volum de poezii, cel pe care îl prezentăm astăzi, atât de sugestiv intitulat Bugeac Străbun, se află, punctată, o foarte succintă notă informativă despre autor, din care ne permitem să spicuim:
„ - autor al unui număr de (peste, n.n) 50 de titluri (poezie, eseu, economie politică, istorie, roman, apărute în Canada, Italia, România, Moldova.
- membru al Uniunii Scriitorilor din România.
- membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
- deţinător al Medaliei de Aur Mihai Eminescu (1997) decernată la Chişinău de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi de Uniunea Scriitorilor din Moldova.”
Aş adăuga că scriitorul Eugen Enea Caraghiaur este membru fondator al Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români şi membru în Comitetul Executiv al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec.
Palmaresul, dacă ar fi să notăm numai activitatea sa literară, lăsând deoparte realizările multiple de pe tărâmul civic, este impresionant. Şi dacă activitatea sa literară este umbrită de cea de pe plan politic cât şi de cea de pe plan uman, totul trebuie privit numai prin prisma dezinteresului său total faţă de o notorietate zgomotoasă, neesenţială, lăsând cititorii, atâţi cât au avut ocazia să ia contact cu scrierile sale, să decidă. Ca o dovadă, şi ca o curiozitate în acelaşi timp, se pare că astăzi este pentru prima oară când poetul face o lansare de carte în faţa publicului din Montreal,.
De la prima sa plachetă de versuri, Poeme de Canada, şi până la volumul cel mai recent, Bugeac Străbun, publicat în anul 2007, la Editura SEMNE din Craiova, au trecut 30 de ani, ani în care, statornic, cu îndărătnicie, poetul a consemnat amintiri, evenimente, simţăminte.
Dintre toate, şi peste toate, dorul, dragostea sa nemărginită pentru ţara pe care, la mare necaz a trebuit s-o părăsească spre a-şi salva viaţa, este preponderent:
„Mi-e dor de pământul de Nistru udat, / De oameni, de mândre sprâncene, / De holdele de pe Bugeacul uscat / Ce-şi leagănă grâul alene. // Mi-e dor de poporul cel blând şi-asuprit, / Ce-n chingi de trădare se zbate. / Şi inima-mi plânge, mă simt copleşit / De ceruri, de zodii, de toate. // Mi-e dor de clopotniţa de la Chiţcani / Şi plânsetul ei de vecernii. / Mi-e dor de Tighina, de-ai mei Căuşani, / De paşti, de miresme, de denii. // Mi-e dor de ciobanii cu fluier de brad, / De cântec, de nopţi sânziene, / De oile noastre, de urda cu cheag, / Toloacele verzi comrăţene……. // Mi-e dor de pământul cel rup şi de nai / Şi gândul îmi zboară spre tine. / Doresc să te văd, să te simt şi să tai / Greoaiele lanţuri haine…” („Mi-e dor”, pag.19)
Spună-se orice s-ar spune, că poezia sa foloseşte şabloane uzitate, că ea ar aparţine unui semănătorism târziu, că nu se încadrează în aşa numitul postmodernism, un singur lucru prevalează, dragostea curată, nealterată de nicio vicisitudine, pentru bugeacul său străbun, acel ţinut de stepă, brăzdat de văi, uscat de vânturi, dar care este colţul său de rai, al său şi al poporului pe care l-a lăsat în urmă.
Fiorul artistic, acea forţă subtilă, imponderabilă, catalizează gândurile creatorului, făcându-l să transforme un fapt comun, banal, printr-un simplu artificiu, intr-unul ieşit din comun: „Un trandafir sălbatic / Primit-am de Crăciun. / Cu multe roze fine / Dar sufletul de scrum / Trecut-a iarna lungă. / Ieşit-au flori pe câmp. / În casă,trandafirul, / Tânjea ca-ntr-un mormânt. / Ehei! Să-l scot afară, / Sub soarele senin, / Să-i fie traiul dulce / Sub cerul cristalin. / Să-l ude ploaia sfântă / În zilele de mai, / Să-i spele ochii roua / Şi genele din rai. / Iar păsările noastre / Să-i soarbă din culori / Când frunza tresări-va / Sub norii trecători. // De-atunci adoarme-n toamnă / Frumosul trandafir / Din nou să înflorească / Din visul unui chin…” („Trandafir de pe cetate”, pag. 84)
Acel „Ehei!”, interjecţie cu valoare de simbol, catapultează poezia, salvând-o de anonimat, punându-ne în faţa unei şarade ce urmează să fie dezlegată de cititor. De aicea, de la trandafirul convenţional şi până la transcrierea în cuvinte simple, dar pline de tâlc, a unor judecăţi bazate pe o experienţă de-o viaţă, nu mai este decât un pas. Ni se destăinuie poetul: „Mai curgem toţi / Prin gând, prin suflet / Pe-acelaşi drum, / Spre-acelaşi scrum / Înspre cetatea fără fum. / Prin muncă-ncet ne împlinim / Pictând uşor cu vorbe fine / Dureri şi patimi clandestine / Sau bucurii din când în când / În sânul gloatelor de rând. / Sunt singur, singur, / Singurel, / Dar nu-i departe raiul meu. / Singurătatea e un mit / De când muşcăm / Din măr oprit!” („Mit”, pag. 101)
Claritatea versurilor, remarcabile prin simplitate, dă poeziei sale acea uşurinţă, acea tendinţă de a le reciti şi recita. Şi ca întotdeauna, şi în acest volum, poetul nu uită să ne reamintească, din nou şi din nou, că dacă cu trupul se află pe acest tărâm binecuvântat, sufletul său a rămas, neîntinat, agăţat de „bugeacul străbun”: „Când pleci / Închide-ţi obloanele / Ochilor:/ Să nu treacă amintirile,/ Când pleci / Păstrează-ţi parfumul / Zilelor fericite: / Drumul revenirii / Îl vei găsi mai uşor. // Când pleci / Lasă-ţi dorul / Să-ţi cânte / Din fluierul doinelor. / Cei rămaşi te vor înţelege.// Când pleci /Strânge-n plămâni / Vântul dealurilor / Şi boarea limanului: / Odată, te vei reîntoarce.” („Când pleci”, pag.116)

0 comments:

Trimiteți un comentariu